David Lodge, un clasic în viață al literaturii britanice, rezumă în volumele sale de memorii legăturile dintre viața personală și cariera de scriitor, ca și pe cele dintre activitatea didactică universitară și lumea literară, în care a pășit nu ca un învingător înainte de luptă, ci mai degrabă ca un truditor. Un mare scriitor, dublat de un caracter deosebit, care s-a confruntat pe parcursul devenirii sale cu formarea sa profund catolică.
Așa cum scrie la începutul primei părți a memoriilor sale, Lodge a „tras în piept prima gură de aer“ la 28 ianuarie 1935, un moment în care nori de furtună se îngrămădeau deasupra Europei. Născut într-un ceas bun. Memorii (1935-1975) (2015; Polirom, 2016, traducere din limba engleză și note de Radu Pavel Gheo) spune povestea primilor 40 de ani din viața sa, marcați la început de evenimente care au presupus atât suișuri, cât și coborâșuri și o educație ce l-a provocat ulterior să-și caute drumul ca scriitor. „Aceste memorii povestesc cum am devenit eu scriitor – în principal de proză și de critică literară –, pornind de la primele încercări literare și influențele ce mi-au marcat ulterior scrisul, și acoperă ceea ce, în momentul în care lucrez la ele, înseamnă prima jumătate a vieții mele, până la vârsta de patruzeci de ani.“
Cu numeroase trimiteri către familie, primul volum autobiografic se bazează pe amintiri personale, stimulate de o colecție valoroasă de scrisori, fotografii și alte documente. David Lodge mărturisește că, dacă ar fi fost întrebat, între zece și paisprezece ani, ce ar fi vrut să devină când avea să fie mare, ar fi răspuns invariabil „reporter sportiv“. „În anii aceia principalul meu interes în viață și obiectul central al emoțiilor mele era sportul, adică feluritele sporturi existente, dar în primul rând fotbalul și crichetul, ale căror campionate își împărțeau anul între ele.“
Emoționantă evocarea părinților și în special cea a mamei, care a știut să fie un element de echilibru: „Cum ea nu avea o carieră profesională care să-i ofere împliniri și nici nu era foarte interesată de lucrurile care ne pasionau pe tata și pe mine, precum muzica, literatura și sportul, a fost marginalizată și a devenit un fel de servitoare a noastră: făcea cumpărături, avea grijă de gospodărie și ne servea la masă, adesea pe fiecare separat, în momente diferite, în funcție de orarele noastre“. Ceva mai târziu, în celălalt volum autobiografic, David Lodge va surprinde emoționant clipele în care și-a vizitat la morgă mama decedată: „Contururile chipului ei, odinioară atât de plăcute, erau acum scobite și împuținate, cu pielea adunată strâns pe oase. M-am aplecat s-o sărut pe frunte și atingerea pe care am simțit-o pe buze a fost la fel de rece și de rigidă ca a unei marmure. Orice alte gânduri îmi vor fi trecut prin minte, nu mi le mai amintesc. Nu am plâns. Nu o fac niciodată“.
Din astfel de imagini, suprapuse de-a lungul a peste o mie de pagini, sunt construite cele două volume autobiografice. Sunt detalii legate de începuturile vieții de scriitor, de felul în care l-a influențat educația catolică, de primele iubiri, primii ani de căsnicie, serviciul militar, accidente, șansă, dragoste și explicații cu privire la felul în care evenimentele trăite au fost filtrate ficțional și redate în scris, în numeroasele sale romane.
În privința receptării catolicismului, am remarcat ironia și umorul lui David Lodge când a explicat cum l-a făcut rigiditatea religiei să se îndepărteze de lucruri care îi fuseseră inoculate în copilărie. De pildă, acum privește rozariul drept „cel mai cumplit meșteșug de tâmpenie din practica religioasă catolică“, care implică recitarea mecanică a unor rugăciuni, în timp ce ar trebui să meditezi la „tainele“ credinței.
Dincolo de felul în care privește David Lodge catolicismul, este interesantă și perspectiva pe care o are în legătură cu Dumnezeu. El povestește la un moment dat despre Marcus, capelan vreme de mai mulți ani pentru studenții catolici de la University of Edinburgh, cu care a păstrat legătura. Afectat de „o boală teribil de chinuitoare, care îl schilodea încetul cu încetul și pe care a îndurat-o cu o tărie sufletească de sfânt“, Marcus a murit la 78 de ani, iar contrastul dintre caracterul său și suferința pe care a fost nevoit să o îndure i-a ridicat un mare semn de întrebare lui David Lodge. „E una din numeroasele povești de acest fel și pe care îmi vine greu să le împac cu ideea unui Dumnezeu plin de iubire.“
O secvență care are de-a face cu felul în care gândește astăzi David Lodge relația sa cu Dumnezeu este cea în care detaliază un accident grav de mașină, cu el la volan, și cu cei dragi alături, din care au scăpat cu toții teferi, deși s-au aflat la foarte mică distanță de un dezastru. „Scăpaserăm cu viață într-un fel care e descris de obicei cu vorbele ca prin minune, iar catolicii evlavioși, așa cum era soacra mea, ar fi pus această salvare în seama lui Dumnezeu și i-ar fi mulțumit cu fervoare pentru intervenția sa divină. Eu, însă, nu am făcut-o. Asta ar fi însemnat că Dumnezeu refuzase să le facă aceeași favoare tuturor oamenilor care muriseră sau fuseseră grav răniți în accidente de mașină în ziua aceea, dintre care mulți – poate chiar majoritatea – meritau la fel de mult ca noi să scape. Nu mai credeam într-un astfel de Dumnezeu. Știam că scăpaserăm printr-un noroc chior. Am simțit un val de recunoștință, dar care nu era adresată nimănui.“
Un episod cel puțin la fel de emoționant se petrece atunci când David și soția lui, Mary, au al treilea copil, despre care vor realiza că suferă de sindromul Down. „Pentru mine a fost un șoc teribil“, povestește David. „Mă imaginasem într-un lift care ne ducea pe mine și pe familia mea pe piscuri tot mai înalte de reușite, bucurii și fericire, iar acum, dintr-odată, totul se blocase definitiv. Fantasmele vagi ale viitorului luminos pe care mi le făurisem nu includeau îngrijirea unui copil cu un handicap mintal. Pentru Mary și pentru mine primele zile și săptămâni de după acel moment au fost foarte greu de suportat: a trebuit să păstrăm o aparență de veselie pentru Julia și Stephen, care erau încântați de frățiorul lor mai mic, să le dăm vestea părinților, prietenilor și colegilor și să ne împăcăm cu faptul că eram obiectul îngrijorărilor, înțelegerii și compătimirii acestora. Când m-am dus la muncă a doua zi după ce am aflat adevărul despre Christopher, prima grupă cu care aveam curs a intrat în sală cu un aer solemn și spăsit.“
Astfel de situații, pe care scriitorul le aduce la cunoștința cititorilor săi cu mult curaj, contribuie la senzația de intimitate pe care o ai parcurgând autobiografia, în ambele sale părți. Curaj și sinceritate atunci când vine vorba despre familie, dar și despre scris, despre felul în care îi erau receptate cărțile, și nu doar la începutul carierei. Dezamăgit, dar franc, Lodge a notat așa în legătură cu una dintre cărțile sale: „A avut foarte puține recenzii și numai două dintre ele erau cu adevărat pozitive, iar una, scrisă de prietenul meu Bernard Bergonzi, care o publicase fără s-o semneze în TLS, era sinceră, dar nu tocmai dezinteresată“.
Și tot cu franchețe a povestit David Lodge și despre felul în care a trăit el serviciul militar, cel care i-a confiscat doi ani din viață. A comparat acea perioadă cu o condamnare la închisoare pentru o infracțiune pe care nici n-o comisese. „Sarcini repetitive și neplăcute într-o tovărășie dintre cele mai nesuferite“, unde „singurul lucru pe care îl puteai aștepta cu nerăbdare era inevitabila ei încheiere“. „Câteva săptămâni de instrucție militară de bază au fost suficiente pentru a mă convinge de beneficiile unei profesii în care ești plătit ca să citești cărți, să le judeci și să vorbești despre ele, timp în care să le poți scrie și pe ale tale.“
Partea a doua a scrierilor autobiografice, Norocul scriitorului. Memorii (1976-1991) (2018; Polirom, 2021, traducere din limba engleză și note de Radu Pavel Gheo), nu acoperă tot 40 de ani, ca prima parte, ci numai 15, din motive pe care scriitorul le-a pus pe seama cantității mai mari de informații disponibile în legătură cu anii de mijloc ai vieții sale. A fost perioada în care el a început să umple dosare și bibliorafturi cu scrisori, atât personale, cât și legate de profesie, și în care a scris din când în când jurnale ori alte mărturii în urma unor proiecte sau călătorii.
Uneori, amintirile sunt întrerupte de relatări ale experiențelor proprii din ziare sau reviste, Lodge fiind convins că o mărturie proaspătă oferă o perspectivă mai exactă și mai expresivă asupra unui eveniment, decât o redare peste ani, prin filtrul memoriei. „Am apelat la sursele respective atunci când mi s-a părut potrivit și n-am ezitat să folosesc cuvintele de acolo, fie în chip de citate, fie integrate în istorisirea de față, atunci când n-am putut găsi altele mai bune.“
Reflectând o perioadă extrem de bogată în apariții editoriale, această parte a autobiografiei este înțesată de evenimente și călătorii, de trimiteri la tot felul de personalități literare și nu numai, de conexiuni între momente trăite și reflectarea lor în cărțile publicate. „O bună parte din actul scrisului constă în citirea și recitirea a ceea ce ai scris, încercând să citești ca și cum n-ai fi scris tu, pentru a evalua impresia pe care o lasă, iar apoi revizuind acolo unde pare potrivit s-o faci.“ Totul arată ca un șir neîntrerupt de surse de inspirație, cu scriitorul ca în mijlocul unui vârtej, atent la tot ce se petrece în jurul său și, în același timp, concentrat la proiectele sale. „Fiecare modificare a aspectului fizic al textului – de la manuscrisul propriu-zis la dactilogramă, de la dactilogramă la paginare și de la paginare la primul exemplar al cărții legate – îl înstrăinează într-o anumită măsură pe scriitor de text, permițându-i să vadă greșeli ce i-au scăpat anterior și care trebuie reparate, precum și noi posibilități de îmbunătățire, până se ajunge la ultima etapă – prima ediție tipărită și legată a cărții –, când e prea târziu ca să mai schimbi ceva.“
Însă din această parte a doua a autobiografiei lui David Lodge, cea mai puternică amprentă mi s-a părut cea a căsniciei sale. Cum cărțile sale explorează și tema infidelității în cuplu, Lodge a fost întrebat nu de puține ori dacă a avut vreodată legături amoroase ilicite. „Cum spun adesea, perspectiva mea asupra revoluției sexuale ce s-a desfășurat în timpul vieții mele a fost întotdeauna cea a unui corespondent de război, nu cea a unui participant.“ Iar el a ales fidelitatea. „Am avut mai multe motive s-o fac, printre care și siguranța că Mary era la fel de atașată de acest principiu și n-ar fi acceptat să fie altfel, precum și responsabilitatea noastră comună față de copii și în special față de Christopher. De asemenea, condiționarea impusă de educația mea catolică a jucat în mod cert un rol, deși de-acum nu mai cred că mi-aș pune în pericol sufletul nemuritor dacă aș comite adulter.“
David Lodge (n. 1935) a studiat limba și literatura engleză la University College London, iar după absolvire a obținut un master și un doctorat în teoria literaturii. Între 1950 și 1987 a predat la University of Birmingham, apoi s-a dedicat în întregime carierei literare. Romancier, dramaturg și scenarist, David Lodge s-a afirmat în mare măsură odată cu succesul trilogiei campusului universitar, alcătuită din romanele Schimb de dame (1975, distins cu Hawthornden Prize; Polirom, 2001, 2003, 2015), Ce mică-i lumea! (1984; Polirom, 2002, 2003, 2011) și Meserie! (1988; Polirom, 2002, 2003, 2012), ultimele două fiind nominalizate la Booker Prize.
La Editura Polirom au mai apărut romanele Răcane, nu ți-e bine! (1962; Polirom, 2004, 2013), Muzeul Britanic s-a dărâmat! (1965; Polirom, 2003, 2013), Afară din adăpost (1970; Polirom, 2005, 2011), Cât să-ntindem coarda? (1980; Polirom, 2004, 2011), Vești din Paradis (1991; Polirom, 2003, 2013), Terapia (1995; Polirom 2002, 2003, 2012), Crudul adevăr (1999; Polirom, 2006), Gânduri ascunse (2001; Polirom 2003, 2004, 2013), Autorul, la rampă! (2004; Polirom, 2006, 2011), Mort de surd (2008; Polirom, 2009) și Bărbatul făcut din bucăți (2011; Polirom, 2011).
David Lodge a mai publicat numeroase lucrări de teorie literară, piese de teatru, cele două cărți autobiografice – Născut într-un ceas bun. Memorii (1935-1975) (2015; Polirom, 2016) și Norocul scriitorului. Memorii (1976-1991) (2018; Polirom, 2021) – și volumul Bărbatul care nu voia să se dea jos din pat și alte povestiri (2016; Polirom, 2017).
Apariția și dispariția unui personaj interesant
„După vizita în Polonia am hotărât să introduc în Ce mică-i lumea! un personaj polonez. Se numea Wanda Kedrzejkiewicelska (numele polonez cu cel mai mare număr de consoane pe care am reușit să-l găsesc), era o tânără lectoriță la Universitatea din Łódź și se specializase în teatrul absurdului din Marea Britanie, fapt care ei nu i se părea deloc absurd, ci o analogie de un realism sumbru cu viața din Polonia. Am scris o scenă sau două în care o arăt stând la coadă la cârnați ca să-i gătească cina soțului ei, timp în care citește The Birthday Party și se gândește cu o patimă neostoită la promisiunea unei invitații la un curs de vară organizat de British Council la Oxford, după care am hotărât că invitația nu se va concretiza și că Wanda își va petrece întreg romanul străbătând orașul cu tramvaiul, în căutarea unor potențiale cozi la alimente, și că va fi dureros de exclusă din intrigă și din toată distracția de care au parte celelalte personaje. Dar personajul ei a refuzat să prindă viață și mi-am dat seama că greutățile întâmpinate de tinerii universitari polonezi pe care îi întâlnisem – și de națiunea poloneză în general – erau prea înfiorătoare pentru a le include în satira mea relaxată despre campusul global. Așa că am scos-o cu totul din poveste (…).“
David Lodge despre frumusețea romanului Ulise de James Joyce
„Una dintre reușitele majore ale lui Joyce în acest roman a fost că a creat stiluri distincte pentru cele două personaje principale ale sale, Stephen și Bloom, nu doar în felul cum vorbesc, ci și în felul cum gândesc și simt, iar apoi a găsit un al treilea, tot diferit și la fel de expresiv, pentru Molly Bloom. Dar pe lângă faptul că ne descrie, cu un realism al detaliului mărunt nemaiîntâlnit, traiul material și spiritual al acestor personaje, Joyce ni le prezintă pe parcursul cărții și prin lentilele distorsionante ale unor stiluri felurite de discurs specializat și artificial – jurnalism cotidian, parodie literară, suprarealism, catehism, ficțiune romantică ieftină pentru femei și alte câteva –, astfel că romanul este în același timp unul despre propriul său mediu și limbaj, dar și unul despre lume. Acesta este motivul pentru care, atunci când romancierilor li se cere să numească opera de ficțiune pe care o admiră cel mai mult, Ulise iese adesea pe primul loc în sondaj și din același motiv cititorii care caută doar divertisment rareori ajung să înainteze foarte mult cu lectura romanului.“