O prezență care atrage toate privirile, Sofi Oksanen ar putea fi considerată ușor un star pop. Cu coafura ei inedită, cu tocurile înalte și ținuta vestimentară prin care, deși păstrează tonuri sobre, clasice, se face mereu remarcată, autoarea finlandeză are tot cei îi trebuie, pe lângă calitatea scriiturii sale, pentru a se impune. Ai vedea-o ușor lângă Lady Gaga pe o mare scenă internațională ori ți-ai putea-o imagina lesne drept o creatoare de modă. Totuși, Sofi nu este „decât“ o artistă a scrisului. Ceea ce, de altfel, și-a dorit dintotdeauna.
Născută pe 7 ianuarie 1977, în Finlanda, la Jyväskylä, Sofi vine dintr-o familie mixtă: tatăl, finlandez, de profesie electrician, iar mama, estonă, ingineră, emigrantă în Finlanda în anii ’70. Din perioada copilăriei, Sofi își amintește astăzi ușor amuzată că îi plăcea foarte mult movul, încât uneori nu se mai putea abține și rodea pur și simplu cariocile care aveau această culoare. În același timp, atrasă de cărți, știe că și-a dorit să ajungă scriitoare încă de timpuriu. Mai bine zis, „de când am devenit conștientă de mine însămi“, după cum povestește în filmul autobiografic Born to write pe care îl puteți urmări pe site-ul personal, sofioksanen.com. Aici o puteți vedea încă de la început pe Sofi în deplina ei personalitate: zâmbitoare și ușor misterioasă, cu sprâncenele ridicate și cu părul ei uluitor, nuanțat albastru-verde-mov, în consonanță cu machiajul movuliu.
Site-ul scriitoarei, construit extrem de atent, mai ales că pune accent pe aspectul fizic al lui Sofi, te informează încă de la prima pagină despre cine este vorba. Cuvinte puține și, deși cinstite și echilibrate, arată un marketing atent făcut: „unul dintre cei mai lăudați și premiați scriitori nordici, tradus în peste 40 de limbi“. Urmează o înșiruire de coperți, cu traducerile cărților autoarei, nimic complicat ori ostentativ, după cum la fel par și fotografiile realizate de Toni Härkönen.
Sofi Oksanen este astăzi, la aproape de 45 de ani, unul dintre autorii nordici extrem de apreciați și mai ales activi ca voce în agora. Nu cu mult timp în urmă puteam citi în „Dilema veche“ opinia ei privind faptul că Finlanda avea un prim-ministru de sex feminin, într-un articol amplu, în care analiza câtă importanță are pentru statul nordic deschiderea față de liderii politici femei. Sofi este o voce ascultată, care a urcat nu fără efort, dar cu mult curaj, în lumea literară finlandeză. Aceasta deși nu s-a ferit de dezbateri politice, participând la emisiuni tv sau scriind în presă, deși s-a declarat bisexuală și a suferit de-a lungul timpului tulburări de nutriție.
Interesată de destinul femeilor estone
A studiat literatura și dramaturgia la Helsinki și a debutat cu roman în anul 2003, când a apărut Vacile lui Stalin (Editura Polirom, 2012), în care a povestit atât despre femeile estone care au emigrat în Finlanda (pe profilul mamei), cât și despre problemele de nutriție ale unei tinere. De altfel, a recunoscut că inițial și-a dorit de la primul ei roman doar o abordare a problemelor de nutriție, însă treptat a fost asaltată de imagini puternice din Estonia sovietică, astfel că totul avea să deraieze (în mod fericit) către un univers și mai complex. Treptat, avea să vină o adevărată serie de romane despre istoria recentă a Estoniei și divizarea Europei după Al Doilea Război Mondial.
La doi ani de la debut, i-a apărut Baby Jane, care vorbește despre anxietate și violență în cuplurile de homosexuali.
A urmat o mică pauză de la ciclul romanelor amintite, cu fundal istoric, odată cu publicarea în 2008 a romanului Purificare, care a avut la bază piesa de teatru cu același nume, pusă în scenă cu câteva luni mai devreme la Teatrul Național Finlandez. Piesa de teatru avea să fie jucată în multe țări, dar romanul , dincolo de faptul că avea să fie ecranizat (ca și Baby Jane, de altfel), va fi extrem de premiat (cel mai bun roman de ficțiune din Finlanda – Finlandia Prize, 2008; premiul Runeberg, 2009; Nordic Council Literature Prize, 2010; Prix Femina étranger, 2010; Prix du Roman FNAC, 2010). În anul 2009, Sofi Oksanen a fost declarată personalitatea anului de ziarul estonian „Postimees“, iar în 2010 i s-a acordat Ordinul Crucii Terra Mariana, clasa a IV-a, din partea președintelui Estoniei, Toomas Hendrik Ilves.
După Purificare au urmat romanele Ziua când au dispărut porumbeii (2012; Polirom, 2013) și Norma (2015), dar și piese de teatru apreciate, activitatea ei fiind însoțită de câteva recunoașteri extrem de prețioase: Nordic Prize, unul dintre cele mai importante premii acordate de Academia Suedeză (2013) și titlul de Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor, primit din partea statului francez (2019).
Pentru a înțelege mai bine despre ce și cum scrie Sofi Oksanen este necesară o mică explicație ori o punere în context. Dincolo de faptul că mama ei plecase din Estonia cu un an înainte să o nască, iar tatăl ei a lucrat mai mulți ani în fosta URSS, Sofi Oksanen a fost dintotdeauna interesată de destinul femeilor estone în contextul lungii dominații sovietice: la începutul anilor ’40, Estonia a experimentat prima ocupație sovietică, apoi pe cea germană, pentru ca, de la sfârșitul lui 1944, să intre în a doua lungă ocupație sovietică, până la destrămarea URSS, 50 de ani mai târziu.
O lectură intensă, sufocantă, plină de resentimente și vinovăție
În Purificare (Editura Polirom, 2012, 2013, 2021, traducere din limba finlandeză de Adela Victoria Korshin), Sofi Oksanen ne face cunoștință cu Aliide Truu, o bătrână care trăiește în singurătate, ascultând radioul și pregătind leacuri și murături. Pe Aliide o întâlnim pentru prima dată în 1992, la scurtă vreme de la căderea Uniunii Sovietice, când în curtea ei apare o fugară, care vorbește o estonă cu accent rusesc. Zara pare victima unor violențe care ascund un trecut dureros, iar Aliide este tentată să afle tot mai multe despre ea, mai ales că, la rândul său, are un trecut cu multe umbre, taine și vinovăție.
Aliide are o soră și o nepoată exilate cu mulți ani în urmă în spațiul sovietic, din cauză că sora ei și-ar fi ascuns și apărat soțul, luptător pentru libertate antisovietic. Nu e ușor de evitat gândul că nepoata aceea ar putea fi chiar Zara – acesta este doar un detaliu –, însă ce contează cel mai mult e felul în care se dezvoltă poveștile celor două femei, cu Aliide îndrăgostită de cumnatul ei și culpabilizată ani la rând ba de prosovietici, ba de luptătorii pentru libertate, și cu Zara, victima abuzurilor sexuale.
De o durere fermecătoare – da, există așa ceva – este așteptarea în care se scufundă cele două femei, o așteptare tot mai intensă și care parcă îl strânge de gât pe cititor pe măsură ce înaintează în lectură. Muzicalitatea frazelor lui Sofi Oksanen („Ceasul ticăia, focul mocnea, pereții trosneau, frigiderul huruia, afară aerul umed rodea acoperișul acoperit cu paie, un șoarece rodea ceva într-un colț.“) vin firesc în prelungirea unui mod direct, deși extrem de dur, de a exprima sentimentele: „Toată sperma, tot părul, părul din gâtul său, și cu toate acestea, o roșie avea încă gustul unei roșii, brânza avea gust de brânză, brânza cu roșii aveau gust de brânză cu roșii, chiar dacă avea încă păr în gât. Probabil că asta însemna că e încă în viață“.
O lectură intensă, sufocantă, plină de resentimente și vinovăție, Purificare presupune empatia continuă cu două femei de generație diferită, care au experimentat contexte socio-istorice asemănătoare. Chiar dacă, poate datorită vârstei, viața lui Aliide Truu este mai bogată în evenimente, bătrâna și tânăra împărtășesc aproximativ același complex de traume și, până la urmă, probabil nici un alt titlu nu ar fi fost mai potrivit decât Purificare (în original Puhdistus).
Cartea ridică o întrebare grea, cu un răspuns nu tocmai lesne de dat
Estonia devastată de cel de-al Doilea Război Mondial este fundalul pe care are loc acțiunea din Ziua când au dispărut porumbeii (Editura Polirom, 2013, traducere din limba finlandeză și note de Sigrid Crasnean). De data aceasta, personajele importante sunt trei: verii Roland și Edgar, cu Roland luptător pentru independență și Edgar, colaborator al puterii, și Juudith, soția lui Edgar, situată în centrul unui complex de situații delicate: dragostea pentru un ofițer german, teama de a se întoarce la căsnicia ei nefericită și relația cu Roland. De fapt, Juudith este devastată de imposibilitatea de a decide de care parte a Estoniei să se apropie, o problemă profundă a societății estoniene, confruntată cu acea subordonare succesivă, sovietică și germană, în urma căreia multora le-a fost greu să rămână constant de una și aceeași parte.
Cum Ziua când au dispărut porumbeii continuă într-un fel tema din Purificare, și structura are ceva comun: deschiderea se face în anii ’40, când forțele germane sunt salutate de naționaliștii estonieni pentru că eliberau Estonia de sovietici, iar ceva mai încolo timpul narativ sare la anii ’60, când o întreagă generație de estonieni a crescut deja sub noua ocupație sovietică. Urmărindu-și pe rând personajele, ale căror puncte de vedere generează câte un capitol din carte, Sofi Oksanen îi oferă în cele din urmă rolul de personaj principal lui Edgar, cameleonicul Edgar, capabil să se adapteze oricărui regim.
Cu privire la acest roman, la care cred că scria în timp ce i se realiza filmul de promovare despre care aminteam la început, scriitoarea finlandeză a povestit că nu i-a fost greu să găsească un titlu. „Porumbeii au dispărut pur și simplu din Estonia pentru că i-au mâncat germanii“, spune ea în film. „Imaginea porumbeilor mâncați a fost atât de puternică, încât mi-a sugerat un titlu de la bun început.“
Alternanța vocilor și a planurilor narative face ca Ziua când au dispărut porumbeii să fie mai greu de urmărit decât Purificare. Dar cartea ridică o întrebare grea, cu un răspuns nu tocmai lesne de dat: ești mai vinovat atunci când colaborezi pentru a-ți satisface setea de putere decât atunci când o faci de frică? Și o altă întrebare, care derivă din prima: putem separa vinovăția care apare ca urmare a unei nevoi de cea generată de propria dorință?
Subiectul său preferat este puterea
Puțin din mecanismul de succes al romanului Purificare se regăsește altoit și în cel mai recent roman semnat Sofi Oksanen, Parcul pentru câini (2019; Editura Polirom, 2021, traducere din limba finlandeză și note de Sigrid Crasnean), în care o legătură misterioasă există între Olenka, o tânără originară din Ucraina postsovietică, și un cuplu frumos care vine aproape zilnic într-un parc din Helsinki, sub privirile tinerei. Scrieți Zara în loc de Olenka și grădina lui Aliide în loc de parcul din Helsinki și ați putea avea un nou roman pe tiparul din Purificare. Însă lucrurile nu pot fi tratate atât de simplist, mai ales că lumea de care se ocupă aici Sofi Oksanen este alta (chiar dacă la fel de crudă și în ruină).
Ni se dezvăluie treptat că Olenka este un fotomodel ratat care a ajuns să lucreze pentru o firmă specializată în tratarea infertilității și, prin ochii ei și ai unei cunoștințe, Daria, care i se alătură în observarea cuplului fericit și a copiilor lor, aflăm multe detalii despre ce a urmat în Ucraina în urma prăbușirii Uniunii Sovietice: violență și abuzuri, droguri și crime, clanuri interlope, privatizări dubioase, toate fac parte dintr-un cadru mai mult decât crud, însă cum nu se poate mai potrivit pentru viziunea lui Sofi Oksanen.
Parcul pentru câini este un roman care, asemenea Zilei când au dispărut porumbeii, este mai greu de urmărit. Și aceasta pentru că, folosind persoana întâi pentru narațiune, Sofi Oksanen nu lasă loc pentru descoperirea unor identități și conexiuni decât târziu în volum. Este o carte cel puțin interesantă, ca punct de vedere legat de lumea clinicilor de fertilizare, în care victime sunt atât persoanele donatoare, cât și cele care beneficiază de serviciile lor.
Și prin cel din urmă roman, Sofi Oksanen subliniază o idee exprimată în filmul său de promovare: faptul că subiectul său preferat este puterea. Într-un fel, tot ce a scris și scrie ea este despre putere. Uneori, puterea este a statului totalitar, alteori, a individului care poate controla totul. Câteodată, totul nu este decât slăbiciune și frică, care până la urmă sunt semne ale lipsei de putere. În orice caz, pe ea însăși scrisul pare să o facă mai puternică, asta chiar dacă, după cum mărturisește, în fiecare zi 80 la sută din timp este nevoită să se dedice altor lucruri decât scrisului.
Chiar și prin felul în care-și ține în frâu personajele, prin modul în care sare de la un deceniu la altul, de la un cadru temporal la altul, Sofi Oksanen se dovedește o scriitoare căreia îi place să dețină controlul. Și acest lucru se simte, chiar dacă susține că nu are nici un plan concret atunci când se apucă de scris o carte. Este clar că, de pe scena romanelor sale, ea este cel mai puternic personaj: știe și controlează totul, distribuind informația către cititor asemenea unui specialist în thrillere. Puțin câte puțin, încet către final, mărește treptat suspansul, chiar dacă romanele sale nu sunt neapărat thrillere, cât mai degrabă mostre despre interacțiunea om-istorie. Ori despre coliziunea dintre om și istorie.