Mariana Sipoș este scriitor, traducător, istoric literar, jurnalist, iar în anii 2006-2010 a fost ambasador al României în Columbia. Printre autorii traduși din limba spaniolă se numără Mario Vargas Llosa, Hector Abad, Fernando Vallejo, Clara Usón sau Javier Cercas. Într-un interviu pentru „Suplimentul de cultură“, Mariana Sipoș a vorbit despre procesul traducerii, provocări, rutine și despre volumele Fiica Estului și Asasinul timid, de Clara Usón, traduse pentru Editura Polirom.
Sunteți scriitor, traducător, istoric literar, iar în perioada 2006-2010 ați fost ambasador al României în Columbia. Ce alte roluri am ratat să amintesc?
Profesor, editor, jurnalist. Nu sunt chiar roluri, dar, dacă doriți să trec în revistă toate preocupările mele de-a lungul vieții, aș preciza că până la căderea lui Ceaușescu în 1989 am fost (cu pasiune) profesoară de limba română și spaniolă în învățământul liceal și gimnazial. Dar visul meu pe atunci era să lucrez la „România literară“, însă nu am vrut să plătesc prețul înscrierii în partidul comunist, pentru că nu puteai fi angajat în presă dacă nu erai membru PCR. Am putut însă să public în presa literară începând din 1977 și să debutez ca scriitoare în 1982, cu volumul Surâs interzis la Cartea Românească. (Mă uit acum pe datele tehnice care se publicau la sfârșitul oricărei cărți și mi se pare azi de domeniul fantasticului că a apărut într-un tiraj de 12.000 de exemplare!) După aceea, romanul meu Mersul pe ape a stat din 1986 la aceeași editură, fără să poată fi publicat. Mi se spunea de către redactor, dar și de cei din conducerea editurii (George Bălăiță, director, și Liviu Călin, director adjunct, deconspirat de CNSAS ca informator al Securității) că din cauza cenzurii. E posibil, dar, după ce am văzut atâtea dosare de urmărire informative în arhivele CNSAS, respingerea publicării era de fapt o interdicție în urma refuzului meu repetat de nu mai știu câte ori de a deveni informator al Securității. După căderea comunismului, grație lui Augustin Buzura, am fost primul redactor angajat al Editurii Fundației Culturale (denumirea cu care a fost înființat Institutul Cultural de azi), apoi am practicat jurnalismul, jurnalismul cultural în special, ca realizatoare de emisiuni la TVR, angajată prin concurs în 1995 în Redacția Culturală condusă de inegalabilul Iosif Sava, un om de cultură (și un om – pur și simplu) cu totul și cu totul deosebit, căruia îi port în amintire aceeași prețuire și admirație.
Care este prima carte pe care ați tradus-o și cum ați ajuns să faceți asta?
Eu am avut în anii ’90 mai multe burse de cercetare în Spania și, în cadrul unui schimb de experți în cultură, am primit pentru documentare din partea directorului Direcției Carte și Biblioteci din Ministerul Culturii spaniol vreo zece casete video cu scriitori spanioli. Era prin 1995 și ei, încă de atunci, alcătuiau o arhivă video cu scriitorii reprezentativi din a doua jumătate a secolului trecut. Nouă din cei zece scriitori îmi erau cunoscuți, cărțile lor fuseseră traduse la noi încă din anii ’70, grație unui mare director de editură de la noi, contribuția lui la cunoașterea a tot ce era important în literatura occidentală în acea perioadă de deschidere de la noi fiind complet uitată azi. E vorba de Romul Munteanu, directorul Editurii Univers. Despre un singur autor nu știam mai nimic, decât că era singura femeie între portretele literare incluse de Cioran în cartea Exerciții de admirație. Acasă, am văzut caseta respectivă și am descoperit o doamnă vorbind atât de fermecător despre viața ei de exilat politic, încât mi-am spus că dacă acum, când avea peste 80 de ani, te captiva din primul minut, cum să nu fi fost fermecat Cioran de convorbirea cu ea de la începutul anilor ’50, când a vrut să o cunoască și i-a fost prezentată de Octavio Paz la celebra Café de Flore din Paris. Maria Zambrano nu mai trăia, a murit în 1991, dar am plecat pe urmele ei în Spania și am ajuns în sudul țării, în localitatea Vélez-Málaga, unde s-a născut și unde funcționează fundația care îi poartă numele. E o fundație model pentru astfel de instituții culturale și are sediul în Palatul Beniel, cea mai importantă clădire din oraș. Acolo se păstrează toată arhiva Mariei Zambrano și acolo am descoperit cărți pe care i le-a trimis Cioran cu dedicație și cinci scrisori primite de la el. Am obținut permisiunea de a le fotocopia, precum și dreptul de a le publica împreună cu traducerea cărții pe care o citisem mai întâi în timpul șederii mele la Vélez-Málaga, pentru că mă atrăsese titlul: Confesiunea – gen literar. Este o carte de filosofie, dar care prin stilul unic al Mariei Zambrano cucerește orice cititor.
Care titlu tradus vă este cel mai drag?
Eu nu traduc decât cărți extraordinare, descoperite de mine și propuse de mine editurilor. Toate m-au entuziasmat la prima lectură și am decis imediat să le traduc, dintr-un fel de generozitate față de cei care nu le pot citi în original. Ca și cum aș descoperi o comoară și nu vreau să o păstrez doar pentru mine. Așa că toate îmi sunt la fel de dragi. Aș vrea însă să precizez că, din tot ce am citit în timpul șederii mele în Columbia, cartea lui Hector Abad, El olvido que seremos, s-a situat pe primul loc în preferințele mele. M-a fascinat și tulburat în același timp atât de mult, încât am început să o traduc înainte de a contacta vreo editură din România. Ciudat este însă că, atunci când am făcut-o, primele două edituri cărora m-am adresat au declinat oferta, deși cartea era recomandată și de prefața lui Mario Vargas Llosa. În schimb, marea editoare care este Ștefania Nalbant (pe atunci la Curtea Veche) a simțit ce filon de aur zace în paginile cărții și a cumpărat imediat drepturile de traducere. Prima ediție, apărută în 2014, s-a epuizat destul de repede, mai ales că obținusem și dreptul de a publica și prefața lui Llosa, cu un citat chiar pe coperta I. Anul acesta a apărut și ediția a II-a.
O carte tradusă și care v-a adus provocări?
Toate. O provocare plăcută. Pentru că fiecare a însemnat o confruntare cu experiențe umane diferite, cu zone geografice diferite, cu istoria și cultura unor țări diferite: Columbia, Peru, Republica Dominicană, Franța, Mexic, Cuba, Spania, chiar fosta Iugoslavie – în cazul romanului Fiica Estului, de Clara Usón (Editura Polirom). Nu mă refer aici la dificultățile de limbă care, să admitem, pot fi depășite azi cu atâtea instrumente de lucru la îndemână, dar este nevoie și de o cultură temeinică pentru ca tu, traducător, să poți înțelege optica autorului, spiritul locului, al personajelor. Așa cum spune Claudiu Florian (un scriitor și traducător de excepție): „Dificilă nu e limba din care traduci, pe care se presupune că o cunoști în toate subtilitățile. Dificilă se dovedește a fi propria limbă, în care aduci textul. În ea trebuie să sune credibil autorul și nevăzutul traducător deopotrivă“.
Aveți o rutină de tradus?
Desigur. Încă de la prima traducere realizată, traduc direct pe computer, prima versiune la foc continuu, ca să spun așa, nu mă întrerup, nu am nevoie de dicționar, dar marchez cu albastru anumite cuvinte sau sintagme unde simt că trebuie să revin, să insist. După aceea, las traducerea să se odihnească aproximativ o lună, cât să-mi iasă din cap textul original. Când o reiau, nu am decât grija să sune bine în limba română, să caut sinonime mai potrivite și să-mi clarific îndoielile marcate cu albastru. Unele rămân în continuare colorate, pentru că, deși mi-e clar totul, simt nevoia să consult un specialist din domeniul respectiv: de exemplu, în cazul cărților Clarei Usón, am avut îndoieli în legătură cu unele pasaje cu termeni militari. Deși dicționarele îți oferă suficiente variante, nu știi exact pe care să o alegi, pentru că nu știi cum se întâmplă pe teren sau cum se întâmpla, să zicem, în timpul Primului Război Mondial, când alta era tehnica de luptă. Am apelat în acest caz la un prieten, fost coleg de liceu, ofițer superior în armata română, care mi-a fost de ajutor în cazul unor neclarități. Sigur că se poate și fără atâta pedanterie, dar eu am „defectul“ acesta de a tinde spre perfecțiune în tot ce fac.
Anul acesta Editura Polirom a publicat cartea Asasinul timid, de Clara Usón, în traducerea dumneavoastră. Cum a fost procesul de traducere?
După primele pagini, părea o carte foarte ușor de tradus. Știam că cititorul român se va recunoaște în ceea ce au trăit spaniolii în perioada tranziției de la dictatura lui Franco la democrație, pentru că și noi am trăit fenomenul tranziției de la dictatură, chiar dacă o dictatură de altă culoare, dar experiența trăirii libertății a fost, uneori, la fel de traumatizantă ca în Spania. Pare paradoxal, dar și marile bucurii pot produce traume. Asasinul timid este un roman autobiografic, dar provocarea a venit din construcția romanului, din desele schimbări de optică, de medii sociale și mai ales din ingeniozitatea cu care autoarea oferă cititorului posibilitatea de a se întâlni, în lumea ficțiunii, cu trei personaje insolite: scriitorii Camus, Wittgenstein și Pavese.
Cititorul care ar vrea să cumpere această carte și citește prezentarea pe care i-am făcut-o pentru copertă nu trebuie să se sperie: este o ocazie unică de a se apropia la modul cel mai firesc, ca de niște prieteni, de acești mari scriitori și filosofi, grație talentului autoarei, care, citându-l pe Cervantes, crede că romanul este „scriitură dezlănțuită“ și că în el „încape totul, chiar și dezordinea, dacă are un scop“.
Aveți un pasaj preferat din carte?
Mi-a plăcut foarte mult un citat din Wittgenstein reprodus în carte: „Nu am venit pe lume să ne distrăm“.
Înainte de Asasinul timid ați tradus o altă carte a Clarei Usón, Fiica Estului, publicată la Polirom în 2017. E vorba de un bestseller ajuns la șapte ediții. Personajul central este Ana Mladić, personaj inspirat din realitatea cea mai cruntă a fostei Iugoslavii. Ana este fiica generalului Ratko Mladić, pe care ea îl adoră și îl consideră un adevărat erou al Serbiei, dar care avea să judecat la Haga pentru crime de război. Unii cititori spun că au citit cu greu cartea. Vă citez de pe blogul Bookblog.ro: „Fiica Estului este o carte care se citește greu. Și nu din cauza unui stil narativ complicat sau al vreunei povești alambicate, ci pentru că transmite o emoție a cărei greutate și complexitate le resimți aproape fizic“. Cum comentați afirmația?
Mă bucur că ați citat o opinie de pe Bookblog.ro, pentru că bloggerii descoperă de multe ori înaintea criticii literare cărțile bune și scriu despre ele. Am constat cu bucurie acest lucru și aș vrea să mulțumesc și să-i felicit pe toți cei care au scris pe internet, atât de inteligent, despre cărțile traduse de mine.
Revenind la întrebarea dumneavoastră, când am descoperit cartea, trimisă de o prietenă de la Agenția Carmen Balcells, în timp ce o citeam, nu-mi puteam reveni din uimire: cum adică, vine o scriitoare din Spania, se documentează în Croația și în Bosnia și scrie cea mai bună carte, de referință și pentru istorici, despre războaiele sângeroase care au dus la destrămarea fostei Iugoslavii, înțelegând mai bine decât oricine ce s-a întâmplat acolo? Sunt lucruri care s-au petrecut aici, alături de noi, și nu le știm, or romanul Clarei Usón ni le dezvăluie după o documentare la fața locului timp de doi ani, după ce a plătit să i se traducă din croată articole din presă, filme documentare, biografii ale personajelor reale. Romanul este pur și simplu fabulos și a avut asupra mea un impact greu de descris. Mă bucur că oferta mea a fost acceptată imediat de Bogdan-Alexandru Stănescu, pe atunci coordonatorul traducerilor de la Polirom, și că autoarea a devenit și în România foarte cunoscută și îndrăgită. Tot Bogdan Stănescu a invitat-o la Festivalul de Literatură de la Timișoara, în 2016, ca avanpremieră la publicarea traducerii. Am participat împreună, atunci ne-am cunoscut, ne-am împrietenit și ne-am revăzut apoi tot în România, în decembrie 2018, când, la propunerea atașatului pentru educație de la Ambasada Spaniei, am moderat un dialog Clara Usón – Mircea Cărtărescu la Institutul Cervantes din București.
Ați mai cunoscut și alți autori pe care i-ați tradus?
Bineînțeles. În privința asta, eu sunt un scriitor privilegiat, am călătorit foarte mult, aproape în toate țările din Europa și America Latină, am participat la congrese și simpozioane internaționale, am trăit în Spania și în Columbia, deci am putut cunoaște mulți scriitori. Dintre cei traduși de mine, pe Mario Vargas Llosa, Juan José Armas Marcelo, Hector Abad, pe Clara Usón și Javier Cercas nu doar că îi cunosc, dar, lăsând modestia la o parte, îi consider și prieteni, așa cum poate fi înțeleasă azi o prietenie culturală care, în ciuda distanțelor în spațiu și timp, există și rezistă de ani buni. Ar dura mult să povestesc cum
i-am cunoscut pe fiecare, amintesc doar, pe scurt, că pe Mario Vargas Llosa îl cunosc din 1994, când am făcut la Madrid cu el primul interviu apărut la noi, l-am însoțit în 1995 și 2005 în vizitele lui în România, ne-am văzut de nenumărate ori în Spania, am fost în locuința lui de la Lima, am fost în locuința lui de la Madrid, unde am și filmat convorbirea cu el, pentru filmul meu documentar Mario Vargas Llosa – autograf pentru mileniul III.
La ce lucrați în prezent?
Va apărea anul viitor traducerea autobiografiei lui Fernando Savater, alt scriitor pe care îl apreciez enorm, singurul intelectual spaniol care apare an de an în topul celor mai influenți 50 intelectuali din lume. Și la Humanitas, cartea lui Mario Vargas Llosa: O jumătate de secol cu Borges. Despre proiectele propriilor mele cărți nu îmi place să vorbesc.
O carte pe care visați s-o traduceți?
Dincolo de zid (tot o carte autobiografică și tot o descoperire a mea), de Roberto Ampuero, un scriitor chilian care, după lovitura de stat a lui Pinochet, a trăit exilat în Germania de Est, titlul fiind o referire la Zidul Berlinului, dincolo de care autorul înțelege imediat dezastrul comunismului real în care crezuse în Chile. După schimbările democratice din țara sa, autorul a fost, pe rând, ministru al Culturii, ministru de Externe și ambasador al țării sale în Spania. Sunt în căutarea unui editor pentru traducerea cărții.
Știu că marea dumneavoastră pasiune rămâne Llosa, nu Márquez, pe care l-ați cunoscut în Columbia la Congresul Limbii Spaniole, în cadrul căruia a fost sărbătorit cu prilejul împlinirii a 80 de ani. Dar sunt curioasă dacă v-ar fi plăcut să-l traduceți pe Márquez.
Nu. Sunt credincioasă marilor mele iubiri!
Ce face Mariana Sipoș într-o lume paralelă, acolo unde viața ei e diferită de cea de acum și aici?
Trăiește în armonie perfectă cu toți cei dragi care nu mai sunt pe pământ. Și bineînțeles: citește, scrie, iubește. Tot ce este frumos și merită să fie iubit.
FOTO 1: arhivă personală, Madrid, 2005
FOTO 2: Mariana Sipoș și Clara Usón, Timișoara, octombrie 2016, arhivă personală