Pornind de la cel mai nou roman al său, Repetiție pentru o lume mai bună (Polirom, 2022), carte care nu își menajează cititorul și în care nu e greu să te regăsești, scriitorul și jurnalistul Mihai Radu a răspuns întrebărilor noastre, în centrul cărora se află spațiul autohton.
Paul Negrescu, protagonistul romanului Repetiție pentru o lume mai bună, este opusul unui visător, ca și cum nu i-ar mai fi rămas nici o iluzie. Ce te-a inspirat în construirea personajului?
Cred că adevărații profesioniști ai lucidității sunt cei care au visat și s-au iluzionat cu patimă. Mai degrabă cred în măicuța provenită din femeie care face trotuarul. Și, în general, în cei care trăiesc viața cu de toate. Oricum, cel mai mult mă indispune luciditatea exersată, profesată, de podium.
Personajul Paul e o voce, de fapt. E un fel de a pune lumea într-un anumit context și e un tip de recuperare a copilăriei și a celor 32 de ani de după ’89.
Prima ta carte, volumul de proză scurtă Hobby și alte povestiri, apărea în 2009. Cum consideri că te-ai schimbat în anii care au trecut de atunci ca autor de ficțiune?
Hobby și alte povestiri a fost mai mult un exercițiu. M-am schimbat mult eu, cu totul, de-atunci. Societatea noastră și lumea cu totul s-au schimbat. Repetiție pentru o lume mai bună arată, cred, chiar o parte din transformarea pe care am trăit-o cu toții în acești ani. Ca un punct comun între cele două titluri ar fi obsesia pentru bătrânețe, pentru creatura care devine omul bătrân, pentru felul în care cei care suntem în copilărie și-n adolescență devenim niște personaje care populăm mai departe omul matur, apoi pe cel bătrân. În Repetiție este tematizat acest parcurs regăsit fragmentar în celelalte romane: ficțiunea care suntem, modalitățile în care ne recompunem. Suntem însă un teritoriu ficțional unde trecutul, prezentul și atâtea viitoare scenarii trăiesc în aceeași piesă de teatru.
Ești la a patra carte publicată la Editura Polirom, după Sebastian, ceilalți și-un câine (2014), Extraconjugal (2017, 2018) și Contaminare (2019). Cum reușești să păstrezi un ritm constant, acela de a publica o nouă carte la câțiva ani, deși nu trăiești din literatură?
Îmi place să scriu. E o bucurie, oricât de revoltătoare ar fi anumite teme. Cum se întâmplă și cu răul existent în Repetiție pentru o lume mai bună. E vorba de un rău indestructibil – ce face tatăl –, dar în același timp Paul, fiul său, trebuie să trăiască cu acest rău pe care parcă și-l aproprie. Da, cum ziceam, îmi place să scriu, e o experiență extraordinară pentru mine în primul rând. Apoi, iubesc să împărtășesc aceste lumi cu ceilalți. Sper ca peste doi ani să public următorul volum despre care îți zic atât: e cu o crimă și se va numi Animale.
Cărțile tale surprind fără menajamente societatea românească. Cum te raportezi ca scriitor la această societate, ce te interesează din acest punct de vedere?
Societatea românească mă interesează azi exclusiv din punctul de vedere al disoluției. Mă uimesc viermii patrioți care colcăie pe această dispariție, mă îngrozește tortura pe care statul român o aplică bătrânilor, mă revoltă lipsa de conștiință politică a generațiilor mai tinere, sunt paralizat de lipsa de scandal din societate. Visez la mașini răsturnate în fața guvernului, la autobuze în flăcări. Din păcate, băltim în acest împuțit sfârșit al tuturor iluziilor.
Oricum, una peste alta, cel mai urât este ce li se întâmplă bătrânilor. Tinerii mai pot pleca la muncă, mai sparg o bancă, mai muncesc cu cârca pe nimic, într-un final e cu totul altceva când ești tânăr.
Pentru bătrâni însă e înfiorător. Altfel, na, stăm ca vitele și acceptăm mofturile unui Robot prost, slugărnicia unui militar prost și o întreagă armată de viermi ai partidului unic PNL-PSD.
Ai studiat Filosofia la Iași. Cum te ajută filosofia în literatură? Cum trăiai ca student și ce plănuiai să faci mai departe?
Nu știu cât ajută filosofia în literatură. Altfel, filosofia te ajută în tot. E foarte complicat să sesizezi transferuri de genul ăsta: filosofie – literatură, experiență personală – literatură etc. Cred că pe unii îi ajută, cum zici tu, pe alții îi poate conduce pe căi mai ciudate, într-un sens deloc bun. În treaba cu scrisul concură toate. Uneori poți spune ce și cum, alteori nu. Important e ca produsul să fie unul care să le spună ceva celor din jur. Uite, acum citesc Manuel Vilas și sunt cucerit de puterea întregului, de irespirabilul unui demers total despre viață.
Ești jurnalist („Cațavencii“) și scrii pentru o emisiune TV de satiră (Starea nației). Cum îți influențează activitatea jurnalistică textele de ficțiune, în cazul în care se întâmplă asta?
O, da, cred că se întâmplă. Ficțiunea, deși prinde viață cu adevărat doar în prezența unor reguli invizibile, e libertate totală. Iar această libertate mă ajută mult în lucrul cu mizeria românească. Ficțiunea e un act de cunoaștere și e un gest activ. E și un exercițiu de rezistență în fața puterii.
Lucruri pe care cred, sper, că le practic de niște ani deja.
Culmea, cred că ficțiunea te ajută mult mai ales într-o societate ca a noastră, unde s-au epuizat de ceva vreme resursele de discurs prin care acești viermi se mai simt puși în dificultate. Nu funcționează mai nimic, trăim într-o societate lipsită de „probe“, de probatoriu, evidențele plagiatelor sau ale furtului nu funcționează, legile nu se aplică. În astfel de situații, cred că ficțiunea ajută, libertatea punerii în scenă pe care ți-o oferă ficțiunea poate să-i doară mult mai tare decât un articol care începe cu „Domnule Ciucă, de ce ați plagiat?“.
Sunt câteva spații în noul tău roman care atrag atenția – un mall ca loc de întâlnire, un personaj emigrat în Australia, un sat din sudul României unde urmează să se desfășoare o campanie de conștientizare ecologică și altele pe care îl invităm pe cititor să le descopere în paginile cărții. Cum ai creat harta acestor spații atât de diverse, ce ai avut în vedere?
Mă bucură întrebarea ta. Sunt, dacă te uiți, locurile mentalului nostru relativ recent: mallul, ca spațiu unde se amestecă tot ce înseamnă consum spre slava îmbuibării – de la burtă și țoale, la librării și filme –, apoi fuga din țară, plecarea, și nu în ultimul rând comunitatea care este moșia unui stăpân, a unui jupân, cum se mai întâmplă în comunități mai mici sau mai mari. Mental, ne deplasăm între astfel de puncte în acești ani ai tranziției. Și toate țin de forma contorsionată pe care o are capitalismul, de spasmele și suferințele societății. Sunt fie boli în sine, fie cronicizări ale unor fenomene, însă le-am experimentat și le tot experimentăm întrebându-ne – fără rost deja, după mine – când o scoatem la capăt. Am ajuns, așa arată.
Sunt trei generații pe care le observăm în Repetiție pentru o lume mai bună – aceea a protagonistului (vârsta de mijloc), cât și a tatălui său muribund, pe de o parte, și pe de altă parte a fiicei sale, studentă în Danemarca. Interacțiunea dintre ele nu e deloc idealizată, ba dimpotrivă, am zice că e de un realism brutal. Ce ai spune că e reprezentativ pentru fiecare dintre aceste trei generații?
Culmea, pentru tată și pentru nepoată văd un soi de inerțialism, dacă nu chinui prea tare limba cu acest cuvânt. Pentru mine chiar este șocantă lipsa de conștiință politică a generațiilor mai noi, dar pe-atât de șocantă este și credința lor că odată plecând din România ajung în acea lume cum ar trebui să fie. Sunt împăcați, liniștiți, au scăpat. Sunt absolut incapabili să perceapă schizofrenia profundă a lumii noastre și transformările radicale care urmează. E uimitor cum tinerii de azi acceptă bătrânetul putred de bogat de la Bruxelles și complicitatea acestuia cu marele biznis. Sunt generații cu simțul dreptății extirpat parcă la naștere. Pentru mulți, mă uit, percepția asupra corupției, spre exemplu, se rezumă la unul ca Dragnea.
Pentru părinții noștri era de așteptat să aștepte „libertatea“ ca pe ceva care le aduce în sfârșit o viață decentă și asta e. N-a fost așa. Au picat cum nu se mai poate mai prost în hăul tranziției. Ei bine, și mai suntem noi, practic cei care am trăit pe viu transformările celor 30 de ani, de la ieșirea din adolescență până azi. Nu e mare agitație nici aici, poate ceva mai multă luciditate ici-colo, chiar părem o societate moartă, mortificată.
E mult umor în cărțile tale, pe care îl regăsim mai ales în pasaje tragicomice, iar umorul, satira sunt instrumente cu care lucrezi și ca jurnalist. Cum ți-ai descoperit umorul și ce faci pentru a nu-l pierde (dacă și umorul se poate pierde…)?
Chiar, cum ar fi să-ți pierzi umorul cum își pierd cântăreții vocea? Să îl vedem pe Bill Burr într-un spectacol de stand-up: „Guys, îmi pare rău, dar nu mai pot continua, mi-am pierdut umorul! Am mâncat ceva rece azi din greșeală“. Cred că cei care scriu fără umor sunt cei care extrag umorul mai întâi din viață, în măsura în care e viață fără umor. Umorul, în diferite forme, e parte din viață, nu există viață fără cruzimea pe care o poate aduce doar umorul uneori. Sunt îngrozitori oamenii care nu percep umorul. E un chin să-i frecventezi. Sunt convins că au un handicap, de fapt. Mă rog, e cert că umorul e acolo la nașterea omului și însoțește orice metafizică și orice discurs despre cine suntem. Cât despre cum faci rost de umor, cine-l are și cine nu, e simplu: se vede.
În același timp, pare să nu răzbată nici o fâșie de optimism în paginile romanului. Speranță e doar un cuvânt din denumirea unui azil, Conacul Speranței, care până și el se închide. Titlul romanului l-ar putea păcăli ușor pe cititorul naiv, dornic să afle cum se clădește o lume mai bună, care va afla că lumea aceea nu e aici. Că lumea de aici e populată mai degrabă de adultere, copilării nefericite, divorțuri, abuzuri, boală, singurătate, campanii înșelătoare, degradare, moarte. Protagonistul nu evocă nici măcar o amintire frumoasă, ca și când nu ar exista nimic de care să se fi bucurat cândva. Am putea vedea în cartea ta, prin această abordare, și o replică dată acelora care ne spun „gândește pozitiv“, „viața e frumoasă“, „fericirea e la îndemâna oricui“ și altele asemenea care compun un discurs facil și popular al zilelor noastre?
Da, cam așa este, cum spui. Lumea de azi și portretul omului de azi se mai agață în câteva astfel de zgaibe. Nu e minciună mai mare decât ce își spun azi cei din clasa de mijloc: lasă că va fi bine, lasă că ne revenim, lasă, că întoarcem cu mașina civilizației la acel punct în care era bine. Nu cred în asta, e o idioțenie. Clasa de mijloc e înnebunită să se rezolve, să se repare. Și să-și trăiască bruma de bunăstare sănătoasă. Nu de acum, de mult timp, până la urmă Freud ce este dacă nu un astfel de zeu care repară omul?
E și înduioșător pe undeva. Pentru că marele eșec este, într-un final, al celor care nu reușesc să mai propună politic nici un rezervor de speranță pentru omul occidental. Bruxelles exclus, SUA nici atât, cine? Timp în care, iată, de la o lună la alta, prin militarizare și raționalizări de tot soiul, inclusiv raționalizări de drepturi, intrăm pe un modul al supraviețuirii.