În acest an, în care a împlinit 60 de ani, scriitorul Petre Barbu a publicat, la Editura Polirom, romanul Vremea tatălui, ocazie cu care am stat de vorbă despre literatură, gazetărie și alte întâmplări din biografia sa în care regăsim un oraș de la malul Dunării, o facultate de inginerie, mai multe romane, volume de nuvele și piese de teatru, cât și nenumărate texte jurnalistice.
În acest an ați publicat la Polirom romanul Vremea tatălui, care spune povestea lui Alecu Ancuțescu, un bărbat de aproape 60 de ani, în jurul căruia totul pare să se destrame. Cum ați lucrat pentru noul roman, din ce se inspiră acesta?
Iertați-mă, am să încep cu o precizare. Nu țin să vă ofer o cheie de lectură, nici să vă contrazic. În viziunea mea, personajul principal al romanului este o clădire de birouri, un office building – Egreta Office. Alecu Ancuțescu este povestitorul. Își povestește viața în relația sa cu Egreta Office. De altfel, înlăuntrul și în jurul acestei clădiri, construită pe un loc blestemat, cu o istorie sângeroasă, se învârt toate personajele romanului. Egreta Office este personajul care conduce povestea și destinul oamenilor.
Cum am lucrat la roman? Este irelevant să vă mărturisesc. Până la urmă contează „marfa“, adică romanul. Totuși, vă pot spune că pentru mine scrisul înseamnă o criză. Nu o criză de rinichi sau o criză cardiacă. O criză pe care eu, autorul, încerc s-o transmit personajelor și am obligația s-o rezolv până la final. Povestea din Vremea tatălui este criza relației dintre un bărbat și clădirea pe care o păzește și n-o poate abandona. Eu, de exemplu, n-am avut curajul să plec din țară și să mă stabilesc în străinătate. Am rămas să trăiesc în România. Deși am trăit destule crize în relația mea ca cetățean cu țara în care m-am născut. Nici Alecu Ancuțescu nu este în stare să părăsească Egreta Office. O trage de o sfoară în finalul romanului.
Romanul propune și o analiză a societății autohtone de la începutul anilor 2000 – de ce acest cadru temporal?
Aderarea la Uniunea Europeană, în 2007, este cea mai bună mișcare a României de la încoronarea Regelui Carol I în 1866. Sigur că sunt mândru și mă declar norocos că am prins acest eveniment, România în Uniunea Europeană! Aderarea a însemnat progresul României. Nu așa de rapid cum mi-am dorit, nu așa cum mi-am imaginat la început, dar am fost martor la procesul de modernizare al României. (Din păcate, sunt dezamăgit de politica din prezent a Uniunii, dar asta este altă poveste!)
Ei bine, am ales acea perioadă de pregătire și de aderare pentru că eu cred că entuziasmul și speranțele din acele timpuri se potrivesc personajelor mele. Din păcate, a venit criza din 2009, care a prins România nepregătită și ne-a tăiat aripile. A fost un context dramatic, în care s-au frânt multe destine, și tocmai de aceea am ales acel timp, pentru a imprima, în primul rând, o dinamică a relației dintre Egreta Office și Alecu Ancuțescu.
O soție alcoolică, o fiică adolescentă tot mai distantă, singurătate, sentimentul ratării – cu toate acestea și încă altele se confruntă protagonistul romanului, un individ profund nefericit, am putea spune. Cât de reprezentativ considerați că este Alecu Ancuțescu pentru generația din care face parte, cât ați avut în vedere acest aspect?
Nu m-am gândit că Alecu Ancuțescu este reprezentativ pentru o generație de români. De altfel, el este un individualist, n-are nici o treabă cu generația sa. În schimb, Silviu Hapoianu, prietenul și șeful său, directorul de proiect al Egreta Office, da, recunosc, este inspirat din prima generație de români care s-au angajat în anii ’90 în multinaționale, devenind corporatiști. Dar Silviu Hapoianu este un corporatist de modă veche, care a fost eliminat din sistem după ce și-a făcut treaba, un eșuat. Mult mai de succes este Daniela Horga, corporatista din prezent, care înțelege că, pentru a construi ceva durabil pentru viitor, trebuie să ai o fundație curată, solidă, de aceea îl și angajează pe Ancuțescu pentru a proteja Egreta Office de răbufnirile periculoase ale istoriei locului pe care a fost ridicată clădirea. Iertați-mă că m-am apucat să povestesc cartea!
Vremea tatălui nu ignoră nici problemele economice, aspect care îl poate face pe cititor să se regăsească în roman cu ușurință, ținând cont și de situația actuală. Încă din primele pagini, întâlnim un protagonist care spune sau gândește (în fața șefului său) „nu mă lăsa pe drumuri, am să mor de foame“, „dar nu mă concedia, pentru că am să mor de foame!“, iar criza economică își face simțită prezența pe tot parcursul romanului. Țin minte că un scriitor francez îmi spunea într-un interviu: „O literatură care scoate din ecuație banii, în zilele noastre, ar fi o simplă fabulație“. Cum vedeți lucrurile din acest punct de vedere, cât de important este ca literatura de azi, din lumea noastră capitalistă, să nu ignore condiția financiară a individului?
Recent, am recitit nuvela Metamorfoza de Franz Kafka. Mare încântare! Și Gregor Samsa își face socotelile cum va trăi familia sa de vreme ce el a devenit o gânganie înspăimântătoare, care nu mai poate să se ocupe de comerțul cu stofe. Dar capitalismul nu-l obligă pe vreun scriitor să pomenească despre banii ori câștigurile personajelor sale. Nu văd nici o legătură între capitalism și condiția financiară a unui personaj dintr-o poveste.
În schimb, în comunismul pe care l-am trăit sub Ceaușescu, un strungar fruntaș ori un activist comunist, care își făcea (chipurile!) probleme de conștiință, n-ar fi fost de ignorat în paginile unei nuvele. Ancorarea în realitate este o opțiune pentru orice scriitor. Important este cum te așezi în poveste: să slujești o ideologie sau să creezi o emoție artistică? Eu merg pe a doua opțiune.
V-aș propune să ne oprim un pic asupra titlului romanului, care îi poate aminti cititorului familiarizat cu scrierile dumneavoastră de alte titluri, precum acelea ale pieselor de teatru La stânga tatălui sau Tatăl nostru care ești în supermarket. Bineînțeles, cuvântul îmbracă diverse valențe, dar totuși cum se face că reapare constant?
Bună observație, vă mulțumesc! La stânga tatălui este o piesă slabă. În schimb, piesa Tatăl nostru care ești în supermarket, premiată la concursul „Cea mai buna piesa românească a anului 2002“ la Gala UNITER, cred că rezistă și acum. Am anticipat în această piesă explozia supermarketurilor care luau locul vechilor alimentare comuniste. O puteți asculta în versiunea radiofonică, montată la Teatrul Național Radiofonic, în regia lui Attila Vizauer, se găsește și pe internet.
Ca să răspund la întrebare: probabil că tatăl meu este vinovat pentru acest cuvânt repetat în titluri. Poftim, pasez responsabilitatea precum un politician român!
Sunt aproape 30 de ani de la prima carte de ficțiune pe care ați publicat-o – volumul de nuvele Tricoul portocaliu fără număr de concurs, în 1993. De atunci ați publicat mai multe romane, volume de proză scurtă, ați scris piese de teatru… Ce v-a determinat să nu vă îndepărtați de textul de ficțiune în tot acest timp, dat fiind că literatura nu e chiar profitabilă la noi?
N-am avut unde să mă duc. La fel ca Alecu Ancuțescu al meu care nu și-a abandonat Egreta. Sigur că, în toți acești ani de la debut, am strâns bucurii, dar și frustrări. Nu este momentul să vă împărtășesc bucuriile, frustrările le păstrez numai pentru mine.
Însă am omis începutul… Cum a început să scrie absolventul Facultății de Mecanică din Galați? Chiar așa, de ce o astfel de facultate, doar pentru că ingineria părea o alegere sigură în anii ’80 (și până azi)? Ați profesat vreodată ca inginer mecanic?
Da, am muncit ca inginer stagiar la IPEE Electroargeș din Curtea de Argeș, producător de aspiratoare, râșnițe de cafea, aparate de uscat părul, dar și de produse electronice precum tranzistori, semiconductori, rezistențe. Am muncit un an și jumătate. În martie 1990 am fost angajat în redacția revistei „Flacăra“, condusă pe atunci de scriitorul George Arion. Îi mulțumesc și cu această ocazie pentru că m-a angajat.
Din școala primară, eu eram decis să mă fac inginer. Pentru că așa erau vremurile, toată lumea dorea să se facă inginer în anii construcției socialismului. Am urmat cursurile Facultății de Mecanică din Galați, secția Tehnologia Construcțiilor de Mașini (TCM). În anul IV de facultate mi-am dat seama că ingineria nu-i de mine. Pur și simplu, nu sunt făcut pentru inginerie. Am avut, însă, colegi care erau brilianți ca ingineri. Adică, pur și simplu, vedeau în minte cum se organizează un flux tehnologic și aveau o viziune despre un anume proces tehnologic, toată admirația! În anii de studenție la TCM, am scris nuvele, pe care le-am trimis la concursurile literare și la revistele literare și am început să citesc cărțile din clasicii literaturii universale. Atât cât îmi permitea timpul pentru pregătirea examenelor la facultate. Am terminat facultatea într-o zonă de mediocritate, după notele obținute, și m-am dus la Electroargeș ca să-mi fac stagiatura, dar mistuit de „pasiunea de artist al foamei“! Drept să vă spun, la începutul stagiaturii, a fost plăcut să-i aud pe muncitori când mă salutau: „Să trăiți, dom’ inginer!“. Poftim, orgoliu, eram „dom’ inginer“! A meritat să fac o facultate numai ca să fiu salutat astfel! Cu trecerea timpului, orgoliul ăsta s-a stins. Important este ce faci ca inginer. Iar eu nu eram deloc un inginer. Inginerul Barbu n-a făcut nimic. Nimic! Îmi pare rău că m-am mințit cu ingineria asta.
Mulți dintre noi am auzit mai întâi de jurnalistul Petre Barbu. Ce înseamnă gazetăria pentru dumneavoastră, după toți acești ani de activitate? García Márquez spunea că ar fi cea mai frumoasă profesie din lume, așa să fie?
Sunt rezervat față de ce-a spus Gabriel García Márquez. Probabil că se referă la jurnalismul de sorginte marxistă pe care l-a practicat și la prietenia sa cu un criminal precum Fidel Castro… Vă pot spune, însă, că în această vară am recitit romanul Un veac de singurătate. Îl citisem cu vreo 20 de ani în urmă. Foarte tare! Merită recitit.
Totuși, pentru mine, gazetăria este un job din care îmi câștig banii pentru achitarea facturilor și cumpărăturile din supermarket. Atât. Cât despre profesia de ziarist, este una obișnuită. Și în România, și în lume. Se poate face prost sau bine. Marele pericol este când presa se transformă în instrument de propagandă. În comunism, presa a fost un organ de propagandă. Din păcate, în prezent, constat că presa de la noi și din lume a luat-o în vrie, pe calea propagandei. Dar această opțiune nu-i o noutate. Vă recomand să citiți un capitol din cartea istoricului Niall Ferguson, Marele Război. 1914-1918, apărută în traducere la Editura Polirom, rezervat propagandei de război pe care ziarele britanice și nemțești au desfășurat-o cu înverșunare, cu ură, manipulând și mințind. Au făcut tiraje amețitoare în acei ani de groază în care tinerii mureau ca muștele asfixiate la Verdun. Iar presa țopăia pe tiraje și minciuni grosolane! Este un capitol foarte bine documentat de Ferguson.
Revenind în actualitate, vă pot spune doar atât: cu ceva timp în urmă, am fost întrebat de o colegă de redacție, mult mai tânără, cu studii de jurnalism, cum se calculează variația procentuală a cifrei de afaceri a unei companii din anul curent față de cea din anul precedent. Adică, cum se calculează cu câte procente a crescut sau a scăzut o cifră de afaceri într-un an față de alt an. Calcul aritmetic de școală primară… Ăsta e nivelul presei. În schimb, avem o presă angajată ideologic, bună să facă propagandă, interviuri de Public Relations, articole gen „pictoriale“, să preia și să rostogolească fake news-uri. Rareori apare o anchetă care bubuie și care conduce la demisia unui demnitar. Ceea ce nu se înțelege în presă este că una este să te documentezi și alta este să studiezi, adică să pui mâna pe carte ca să ajungi un specialist în domeniul despre care scrii!
Cum vă împărțiți între proză, dramaturgie, texte jurnalistice? Cum arată cotidianul dumneavoastră și cum interferează toate aceste laturi ale autorului? Se lasă influențat prozatorul de jurnalist?
În fiecare zi, prima datorie este să-mi fac temele redacționale. Timpul care îmi rămâne din zi îl rezerv lecturii sau scrisului pentru mine. Dar sunt multe zile în care textele jurnalistice mă copleșesc și mă obosesc. Nu țin acum să-mi plâng de milă. Îmi asum condiția.
Pe de altă parte, nu există nici o influență a ziaristicii în scrierile mele literare. Sunt lucruri total diferite. Țin foarte mult să nu le amestec. Eu nu m-am dus niciodată într-o redacție în care am muncit cu „poza“ de scriitor, spunându-le colegilor sau șefilor: „Uitați-vă la mine, sunt scriitor! Am luat și premii!“ sau „Azi n-am chef să muncesc pentru că m-a obosit scrisul la un roman“. Condiția de scriitor o țin pentru mine, la masa de scris. Nu-mi fac PR de scriitor și nici nu mă sparg în figuri pe Facebook că sunt scriitor.
Cât de ofertantă este societatea românească din ultimele decenii pentru autorul de ficțiune și prin ce?
Să nu uităm niciodată că suntem liberi și că putem să scriem orice. Restul este marketing.
Pandemia de COVID-19 și războiul din Ucraina sunt două provocări majore ale ultimilor ani. Ce credeți că ne poate ajuta să rezistăm cât mai bine în fața întregii tensiuni pe care au exercitat-o sau o exercită asupra noastră? Cărțile, arta?
Nu sunt în măsură să dau sfaturi. Nu am această competență. Astfel de evenimente nu mă îngrijorează. Dimpotrivă, mă fac să fiu mai atent la vremurile pe care le trăiesc. În numeroase comentarii pe seama războiului din Ucraina, numeroși analiști geostrategici au spus la televiziunile noastre irascibile că amenințarea nucleară a Rusiei seamănă cu Criza Rachetelor din Cuba din 1962. M-am dus la cărțile de istorie și am citit cum a fost criza din Cuba. M-am convins, încă o dată, câte aiureli se debitează cu nonșalanță și prostie în spațiul public.
Apoi, Shakespeare a prins în timpul vieții patru valuri de ciumă. Patru! În nici o piesă a dramaturgului nu se vorbește despre ciumă. Probabil că Shakespeare a suferit tare pentru că teatrele erau închise în timpul ciumei, dar n-a simțit niciodată să facă din ciumă un subiect al unei piese. Realitatea imediată nu asigură neapărat succesul unei creații artistice. Câte spectacole angajate s-au montat pe scenele de teatru pe seama suferințelor ucrainenilor în războiul declanșat de Rusia? Multe! Dar s-a discutat despre valoarea artistică a acestora? Nu! Am rezerve față de astfel de activități artistice/ propagandistice, care sunt vândute drept manifestări de solidaritate și empatie.
Mai degrabă sunt foarte îngrijorat că, în următorul an, din cauza inflației care îmi toacă veniturile, nu-mi voi mai permite să-mi cumpăr cărți sau un bilet la teatru. Nu vreau să fac estimări sumbre, dar în mod sigur editorii, teatrele, bibliotecile, companiile independente vor suferi puternic în criza economică ce deja a început, dar nici un lider n-o anunță oficial, ca să nu se scadă moralul poporului, chipurile! Statul român, după cum s-a văzut în pandemie, nu va sări în ajutorul culturii în următorii ani de criză. Este firesc: prioritățile sunt majorarea pensiilor, salariul minim, plafonarea prețurilor, lupta împotriva inflației și alte măsuri care nu-i vor feri pe oameni de șocul crizei energetice. Eu am prins criza alimentară și energetică din vremea lui Ceaușescu în plină tinerețe. Acest lucru m-a marcat pentru toată viața. Aș spune că, acum, sunt pregătit. Dar sunt sigur că va fi o criză mai cruntă decât cea pe care am trăit-o în anii ’80. Pentru că sunt bătrân și mai fragil.
Sunteți născut la Galați, pe 20 iulie 1962. Cum vă amintiți acum, la 60 de ani, de orașul de la malul Dunării unde ați copilărit și ați fost student?
Am ajuns foarte rar, în ultimii zece ani, în Galați. Mai precis, am fost la înmormântări și parastase. Am o relație mai bună cu morții decât cu viii din acest oraș. Mai am doi-trei prieteni în Galați. Vorbesc foarte rar cu ei. În septembrie, în cadrul Festivalului Comediei, organizat de Teatrul Dramatic din Galați, am lansat romanul Vremea tatălui. Evenimentul m-a scos din rutina deplasărilor la Galați. Cu această ocazie, m-am dus în cartierul în care am locuit, cândva era un cartier al siderurgiștilor. Acum este un cartier de pensionari. Mi-am revăzut blocul, școala în care am învățat, complexul alimentar unde se formau instant cozile la carne și lapte. M-am întrebat: „Ce caut eu aici? Asta nu mai este lumea mea“. Am plecat nemulțumit de această decizie: de ce ai revenit aici? Am destule amintiri, dar acestea n-au nici o relevanță pentru public. Sunt amintirile mele, numai ale mele.
PETRE BARBU (n. 1962) este jurnalist, scriitor, dramaturg. Absolvent al Facultății de Mecanică din Galați (1988). A debutat editorial în 1993 cu volumul de nuvele Tricoul portocaliu fără număr de concurs. A publicat apoi romane (Dumnezeu binecuvântează America, 1995, 2016; Ultima tresărire a submarinului legionar, 1998; Blazare, Polirom, 2005; Marea petrecere, 2014), nuvele (Până la capătul liniei, 2012; Cățărarea în cer, 2017; Delegatul lui Petre, 2021), publicistică (Primul an de publicitate, 2013; Primul an de marketing, 2019) și teatru (Teatru, 2003; Puterea a șasea, 2020). Câteva dintre piesele sale au fost distinse cu premii și nominalizări la concursurile UNITER (Dumnezeu binecuvântează America; La stânga tatălui; Tatăl nostru care ești în supermarket; Masa puterilor noastre; Delegatul; Sufletul pereche ș.a.), multe fiind montate de Theatrum Mundi din București, Teatrul Național din Târgu Mureș, Teatrul Foarte Mic și Teatrul de Comedie din București ori produse de Teatrul Național Radiofonic, Societatea Română de Radiodifuziune sau Televiziunea Română. Romane ale sale au fost traduse în sârbă, bulgară și slovenă.
Un comentariu
OK DA ASA ESTE MI A PLACUT ANKA SINT