„Cred că tot ceea ce am trăit în ultimul an legat de războiul din Ucraina a intrat deja în scrisul nostru, sub forme mai puțin perceptibile deocamdată, dacă nu ca atare, tematic. Cel puțin în cazul meu așa s-a întâmplat și cu perioada de pandemie, angoasa, sentimentul de claustrare, teama perpetuă au intensificat dramatismul din Vântul, duhul, suflarea, scris parțial în acel interval“, spune scriitoarea Andreea Răsuceanu în interviul de față, în centrul căruia se află cel mai nou roman al său, recompensat de Academia Română cu Premiul „Ion Creangă“.
În 2020, ai publicat la Editura Polirom romanul Vântul, duhul, suflarea, recompensat la finalul anului 2022 de Academia Română cu Premiul „Ion Creangă“, după ce fusese desemnat cartea de proză a anului 2020 de către Uniunea Scriitorilor și se aflase pe lista scurtă la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură în 2022. Cu ce gânduri ai primit distincția din partea Academiei Române?
E un premiu prestigios, foarte onorant, m-am bucurat mult că Vântul, duhul, suflarea a fost romanul ales de juriu. Pentru mine contează mult cine sunt cei care îmi evaluează cărțile, dacă am încredere în verdictul lor și, nu în ultimul rând, în buna lor credință și caracterul nepartinic al votului. Dar chiar mai important decât un premiu, pentru că de fapt asta face reputația unei cărți și o fixează, este ce s-a spus despre ea; pe mine mă duc mai departe, spre noi proiecte, și îmi dau forță cuvintele spuse sau scrise de criticii și scriitorii pe care îi respect. Iar în acest caz au fost scriitori și critici de primă mărime în juriu și s-au spus și s-au scris lucruri extraordinare, din care am înțeles că romanul a fost cu adevărat apreciat, asta contează de fapt cel mai mult.
Cartea prezintă istoria unui frontierist, a unui transfug dispărut în apele Dunării, în anii comunismului, ca atâția alții, și a familiei sale. Ce te-a determinat să te oprești asupra acestui episod din istoria recentă și să îl valorifici în ficțiune? De la ce ai pornit?
E una dintre temele care m-au preocupat ceva vreme, înainte de a începe să scriu efectiv la roman. Am citit reportaje, mărturii de tot felul, am auzit povestindu-se despre asta în familia extinsă și cumva, fără să-mi dau seama când, a început să mi se contureze în minte nucleul cărții. Cu siguranță că asta s-a întâmplat pentru că, de fapt, am întâlnit aici una dintre obsesiile mele mai vechi, cea a absenței, a dispariției și a felului în care cei rămași în urmă reușesc să o gestioneze. Dar și pentru că voiam să vorbesc despre lumea ultimului deceniu comunist, care ne-a marcat pe noi toți, cei din generația mea, să las propria mea viziune asupra acestor ani esențiali pentru ceea ce am devenit mai târziu. Există în noi, cei care descopeream lumea în acei ani, o impresie puternică a lor, care nu se poate să nu-ți hrănească la un moment dat literatura. E firesc deci ca scriitorii să se întoarcă încă, într-o formă sau alta, la „tema comunismului“, e o etapă necesară. Însă abia când am ajuns la arhivele CNSAS am avut sentimentul că înțeleg cu adevărat cum era această lume, a cărei imagine noi o percepeam cumva atenuată, pentru că prea puțin din cenușiul și răul din afară ajungeau în spațiul protejat și fericit al familiei. Și nici odată cu maturitatea – și informația care a ajuns la noi pe toate căile – nu am avut acces la adevăratele dimensiuni ale dramelor care se întâmplau, abia citind dosarele am înțeles cum stăteau lucrurile. Limbajul violenței, al urii, jargonul acestor documente, poveștile din ele, dar și ceea ce se citește printre rânduri spun totul, ele mi-au inspirat paginile despre familia lui G, transfugul care piere în apele Dunării, o familie care se destramă, rămâne tarată de acest episod nefericit. Aș spune că Vântul, duhul, suflarea este, în primul rând, o carte despre propagarea răului, despre moștenirea traumelor familiale și felul cum acestea ne influențează existența.
De altfel, regăsim interesul pentru istorie și în cărțile tale anterioare, iar aici istoria se face simțită din nou, încă din vremea boierilor, trecând prin consecințele războiului sau prin anii de stalinism. Dacă rolul cărților este și acela de a-și învăța ceva cititorii, ce ți-ai dori să îi învețe cea mai nouă carte a ta?
Aș vrea în primul rând să le trezească curiozitatea, să îi facă să-și pună întrebări, să treacă totul printr-un filtru critic, să nu ia de bună orice afirmație citită în manualele de istorie (sau, dimpotrivă, absentă de acolo). Să aibă curajul propriei interpretări a evenimentului istoric, dar și să caute firul nevăzut, suprasensul care leagă de fapt episoade poate aparent fără legătură. Îmi doresc însă în egală măsură să se lase purtați de poveste, subjugați, pentru că, așa cum a spus un critic la un moment dat, romanul reușește să creeze o lume și cel mai mult mi-aș dori ca oricine deschide cartea să trăiască în lumea asta pe parcursul lecturii.
Este recognoscibil și aici stilul cu care ți-ai obișnuit publicul. Cât de importantă e amprenta stilistică a unui scriitor și cum se rafinează, în timp, felul de a scrie? Cum ai spune că a fost în cazul tău?
E o întrebare care revine și la care nu pot să răspund altfel decât am făcut-o deja: nu știu cum se întâmplă exact lucrurile, eu așa am scris dintotdeauna, nu cred că cineva își poate face stilul, cred că îl mai poate cizela, rafina, cum spui, îl poate struni sau amenda, iar în timp se câștigă mult în maturitate, în experiență adică. În cazul meu nimic din toate acestea nu s-a întâmplat conștient, scriu destul de repede, am avut dintotdeauna acest ritm, și nu prea mă întorc să rescriu sau să refac fraze, lucrez mai mult la construcție, schimb locul unor fragmente, capitole chiar, mai tai câte ceva, dar nu „muncesc“ frazele. De fapt, nu-mi plac cărțile muncite, unde se vede cât s-a chinuit autorul să-i iasă o frază, cred că ușurința de a scrie contează. Și mai cred că oricum lucrurile acestea nu prea se pot separa, ele se condiționează unul pe altul, ce și cum scrii, tematica și stilul, eu le văd ca pe un tot, care conferă de fapt amprenta, identitatea unui scriitor.
Vântul, duhul, suflarea a apărut deja în limba spaniolă și este în pregătire în limba franceză, ca și în bulgară. De altfel, cu câteva luni în urmă, ai participat la Târgul Internațional de Carte de la Sofia, unde, dincolo de o lectură în avanpremieră din roman, ai luat parte și la o dezbatere despre rolul traducătorului în promovarea literaturii. Pe ce aspecte s-a pus accent în cadrul discuției, ce s-a vorbit despre literatură în capitala Bulgariei?
Da, Vântul, duhul, suflarea a apărut în Spania la începutul lui decembrie, într-o ediție splendidă, și urmează să apară în 2023 în franceză și în bulgară. Mă bucur că, în ceea ce privește traducerea în bulgară, a fost o carte (dublu) norocoasă: va fi tradusă de Lora Nenkovska, o traducătoare minunată, care are deopotrivă precizie și sensibilitate, rigurozitate și talent literar, ceea ce e un lucru mai rar întâlnit. În al doilea rând, apare la o editură care și-a făcut o deviză din a nu accepta decât cărțile în care crede, lăsând criteriul comercial pe planul al doilea, este și editura care a reușit s-o fidelizeze pe Olga Tokarczuk, ei îi publică toate cărțile în Bulgaria. E important că la Sofia există o comunitate de iubitori ai literaturii române, formată din traducători, editori, cititori pasionați de cultura noastră. Sunt șapte traducători din limba română și ei acționează deseori și ca agenți literari, sunt intermediari între scriitori și editorii străini. Discuția s-a desfășurat în jurul acestei idei, a promovării tot mai accentuate a literaturii române în Bulgaria, a sprijinirii instituționale a celor care se ocupă cu traducerea autorilor români în bulgară.
O bună parte din activitatea ta literară are în centru Bucureștiul, pe care îl regăsim și în acest roman. Cum ești născută aici, în ’79, nu pot să nu te întreb despre Bucureștiul copilăriei tale din ultimul deceniu de comunism, cum te-ai întors la el pentru a-l aduce în roman, cum l-ai revizitat cu privirea de acum?
Bucureștiul din roman e chiar cel din copilăria mea, cred că e cel mai autobiografic din toate cărțile mele. Mai am o singură proză scurtă, într-un volum colectiv, în care apare acest București, al copilăriei mele petrecute între cartierul Balta Albă și bulevardul Banu Manta, dar chiar și aceasta e preluată și asimilată, parțial și cu unele modificări, în roman. Deși apartamentul bunicilor mei din Balta Albă nu mai aparține familiei, mă întorc uneori în cartier, îmi place să mă plimb prin aceleași locuri, chiar dacă ele arată acum diferit. Noi stăteam în capătul străzii Stejarului, era chiar ca un capăt de lume, între un cimitir, rămășițele unei mahalale cu case și străzi neasfaltate și celelalte blocuri dintr-un șir care mi se părea interminabil, noi stăteam în primul. Pentru mine spațiul era magic, îmi plăcea la nebunie drumul cu troleibuzul 79, din care coboram seara la stația Mihai Bravu, întotdeauna sub crengile foșnitoare ale unor copaci enormi, în dreptul unei tarabe pe care stăteau gălețile de aluminiu ale unor vânzătoare de flori, nu știu de ce imaginația mea le umple mereu cu gladiole portocalii, poate așa și erau. În Banu Manta stăteam sus, la etajul opt, îmi plăcea să văd cartierul de la înălțime, și astăzi caut mereu aceste vederi panoramice, care îți redimensionează lumea, îți schimbă perspectiva asupra lucrurilor. Sunt multe imagini de acest fel în Vântul, duhul, suflarea. Mai mult însă decât ceea ce se mai poate regăsi azi din aceste locuri ale unei mitologii personale, au intrat în carte senzațiile de atunci, mirosurile, angoasa sau, dimpotrivă, bucuria pe care mi-o trezeau anumite zone, lumina, sunetele, tot ceea ce face materia intimă a amintirii unui loc.
În plus, în 2021 a apărut la Editura Humanitas volumul colectiv Cartea orașelor, pe care l-ai coordonat și în care regăsim texte de Marius Chivu, Adela Greceanu, Tatiana Țîbuleac, în total 16 autori care au scris „câte o proză despre locul natal sau în care se regăsesc cel mai bine”. Cum a apărut ideea volumului și cum crezi că ne raportăm azi la spațiul urban, fie că suntem cititori sau autori?
Volumul e completarea proiectelor mele mai vechi, legate de geografia mitică bucureșteană, de data aceasta am vrut să extind însă către alte orașe survolarea aceasta, a identității unui loc. De fapt, am vrut să văd cum arată și alte orașe literare, dacă voi regăsi în textele altor prozatori același tip de nostalgie pe care o am și eu față de Bucureștiul anilor ’80-’90, al copilăriei și adolescenței mele. Și chiar așa a fost, majoritatea textelor sunt nostalgice sau melancolice în evocarea spațiului natal.
Cum privește o scriitoare spre războiul din Ucraina? Cum privești tu ceea ce se întâmplă azi în țara vecină? Peste ani, se vor scrie cărți despre această dramă a istoriei cu care, iată, suntem contemporani…
Cred că tot ceea ce am trăit în ultimul an legat de războiul din Ucraina a intrat deja în scrisul nostru, sub forme mai puțin perceptibile deocamdată, dacă nu ca atare, tematic. Cel puțin în cazul meu așa s-a întâmplat și cu perioada de pandemie, angoasa, sentimentul de claustrare, teama perpetuă au intensificat dramatismul din Vântul, duhul, suflarea, scris parțial în acel interval. Este imposibil ca imaginile ororii, sentimentul de neputință, de compasiune, cutremurarea, tensiunea în care trăim toți din februarie 2022 să nu fi ajuns sub o formă sau alta în subconștientul nostru și de acolo pe canalele obișnuite în scris, manifestarea celor mai intime, mai adânci temeri ale noastre. Ca orice traumă colectivă, va avea consecințe pe care acum doar le putem anticipa și una dintre ele va presupune, cum spui, cărțile scrise despre ce se întâmplă acum, va fi și o nevoie de recuperare, de conștientizare a dimensiunilor reale ale evenimentelor, și ceva eliberator în asta.
Ești coordonatoarea unei colecții de literatură română contemporană la Editura Humanitas. Ce înseamnă pentru tine exigența în materie de literatură?
Eu sunt un cititor exigent în general, indiferent că e vorba despre cărți de ficțiune sau nu, dar în materie de proză, mai ales când vine vorba de alegerea titlurilor din colecție, trebuie să-mi adaptez exigențele la media calitativă a textelor care se scriu azi. Judec deci nu după cartea ideală, din mintea mea, ci mereu comparativ, în funcție de ce se publică în acest moment. E o perioadă bună pentru proză, așa cum s-a remarcat (cel puțin din punct de vedere cantitativ), dar nu cred că un entuziasm excesiv e sănătos, există și aici o inflație, multe dintre cărțile care apar sunt stângace, superficiale, nu au profunzime. Sunt parte din masa critică necesară, din care se vor detașa titlurile care vor și rămâne. Dar cred că, de fapt, cea mai exigentă sunt când vine vorba de cărțile mele, cu ceilalți tind să fiu mult mai îngăduitoare.
Cum a arătat anul trecut, cu provocările lui, pentru tine și ce planuri ai pentru 2023? Spuneai într-un interviu că lucrezi la ultima carte a trilogiei în care regăsim O formă de viață necunoscută și Vântul, duhul, suflarea. Despre ce va fi vorba?
2022 a fost un an mai intens în a doua lui parte, când s-au concentrat mai multe călătorii prilejuite de promovarea romanelor mele, în timp ce în prima parte am reușit să scriu mai mult, mai sistematic la partea finală din trilogie. În noiembrie am ajuns la Londra, la invitația Autograph România, am descoperit acolo o comunitate de cititori foarte activă și interesată de literatură. Cea căreia i se datorează întâlnirile de la sediul ICR Londra este doamna Floria Teleman, ea însăși o cititoare pasionată de literatura română contemporană. Am revenit în țară câteva zile, pentru decernarea premiului Academiei Române pentru proză, și am plecat apoi la Sofia, la Târgul de Carte de acolo. Cred că Sofia e unul dintre locurile unde eficiența echipei de la Ministerul Culturii român și entuziasmul traducătorilor și editorilor străini s-au întâlnit într-un chip fericit. În ambele cazuri, m-am bucurat să văd că romanele mele sunt citite și că oamenii vor să comunice legat de asta, indiferent că a fost vorba despre cititori obișnuiți sau profesioniști.
Sper ca în 2023 să am trilogia încheiată și ultimul roman al ei, Linia Kármán, care e foarte aproape de final, publicat. Pe scurt, aș spune că, în prima lui parte, e un road-novel contemporan, pe tema alterității și a recuperării identitare, care întâlnește povestea așezării unor italieni într-un sat din sudul Moldovei (C.-ul despre care a mai fost vorba și în primele două romane), în secolul al XIX-lea, cu prelungiri în monologul unei moarte care ține cronica unei existențe nefericite. Dar, cum se întâmplă de obicei în romanele mele, firele altor povești cresc din cele principale.
Una dintre ele, la care mi-a și plăcut cel mai mult să scriu, are în centru o tânără roabă eliberată de la mănăstire, Drăgana, pe care nepăsarea și în cele din urmă cruzimea comunității o împing către propria limită. Va fi probabil și un an al evenimentelor dedicate edițiilor străine ale celor două romane, care au apărut sau stau să apară, sper să fie și unul cu mai multe călătorii de plăcere și vacanțe decât a fost 2022.
FOTO 1: © Ema Cojocaru
Un comentariu
De fiecare dată , in mãrturiile autoarei aflu aceeasi deschidere onestã spre ” incubatorul” creației! Şi e fascinant să pãtrunzi în labirintul interior acolo unde se fac nodurile epice și se creează atmosfera prin coagulãri intrinseci unde nivelul de suprafața imagistic & lingvistic are substraturi de adancime( realiste & mitologice) că niște strãulgerãri.
Admir stilul inspirat, curgerea frazei, cred de asemenea in stilul ” de la sine” e semn al ” condeiului ” imbrãcând un diegesis…
Fiind in Dublin, voi fi fericită să mi comand primele doua carti din trilogie Andreea Rãsuceanu ! Toată admirația !