Un interviu cu scriitorul Cosmin Perța, pornind de la cel mai nou roman al său, Ca să nu se aleagă praful de toate (Polirom, 2023), prin intermediul căruia ne întoarcem în tumultul anilor ’90. Însă în rândurile care urmează îl veți regăsi de asemenea pe Labiș, la fel cum veți regăsi reflecții despre rolul literaturii, stil, spațiul și timpul în care trăim și modul cum acestea se transformă în poveste.
CA SĂ NU SE ALEAGĂ PRAFUL DE TOATE. În acest an, ați publicat la Editura Polirom romanul Ca să nu se aleagă praful de toate, o captivantă întoarcere în România anilor ’90. Sunteți născut în ’82, în nordul țării, ce au însemnat pentru dumneavoastră anii ’90 și de ce ați ales să vă opriți asupra lor în acest nou roman?
Pentru că au fost niște ani nebuni care stau la baza societății noastre de azi, cu bune și, mai ales, cu rele. Niște ani pe care noile generații nu îi cunosc și puțini vorbesc despre ei, dar care nu ar trebui uitați atât de ușor. Pentru a stârpi răul trebuie să-i cunoști originea. O epocă a cvasi-anarhiei, a dezorientării, a sărăciei cu sclipici și a kitschului. O epocă a umilințelor de tot felul și a neputinței, în care șmecherii au construit imperii interlope sau politice, iar cei cu bun simț și decență au suferit și au fost batjocoriți. Un est sălbatic în care totul părea cu putință, dar nimic nu era, în care s-a produs marele exil al diasporei în căutarea binelui și a El Dorado-ului, lăsând în urmă familii rupte și destine incerte. O epocă a unui stat disfuncțional și corupt până în măduvă, în care puterea se manifesta violent și degradant. O epocă a dezumanizării în care generația mea a ajuns la maturitate schilodită pe dinăuntru.
SĂ ÎL CUNOAȘTEM PE SAMSON! Ce v-a determinat să aduceți un personaj biblic în literatura de azi? Cum vă raportați, ca autor, la marile texte ale omenirii, cum este Biblia?
Un lucru pe care mă bucur că îmi dați ocazia să îl clarific acum este că Samson, personajul meu, nu face neapărat referire la personajul biblic. Samson a fost numele unui prieten de-al meu din adolescență și tinerețe, căruia toată lumea îi spunea așa datorită incredibilei sale forțe fizice. A fost un prieten care a contat mult în maturizarea mea și care a avut un destin tragic, a fost ucis în stradă de un grup delincvent în timpul unei confruntări. Nu m-am folosit de biografia lui reală, însă am plecat de la imaginea lui pentru a crea acest personaj care vorbește despre acei ani turbulenți ai maturizării. Prin urmare referința nu este una culturală, ci mai degrabă biografică. Singura referință culturală explicită pe care am utilizat-o a fost trimiterea la Moby Dick a lui Herman Melville, pentru că am imaginat toată această vânătoare a personajului meu după banii care l-ar putea ajuta să evadeze ca pe la fel de nefericita urmărire a balenei albe de către Ahab. În rest, evident că ne întoarcem la marile texte, așa cum ne întoarcem la tradiție, chiar și atunci când încercăm să o ocolim sau să o negăm cu tot dinadinsul, cum au făcut avangardele. Dar iată că și avangardele au ajuns tradiție, așa cum postmodernismul care nega orice ierarhie și orice metanarațiune considerând-o falsificare a ajuns în sine o metanarațiune cu o ierarhie valorică. Orice text se naște dintr-o formă de experiență, iar experiența este condiționată cultural. Gândirea umană se lovește de mii de ani de aceleași necunoscute pe care nu le poate soluționa, însă creează variante, discuții alternative care pot fi soluționate, prin urmare suntem într-o oarecare măsură obligați să continuăm într-o buclă eliptică, pentru a inova trebuie să ne întoarcem la origini. Ca să utilizez o metaforă de grădinar, marile texte sunt solul fertil din care pot să răsară felurite tipuri de plante. Felurite și între ele și diferite și față de plantele de dinainte care s-au uscat și s-au transformat în nutrienți. Nu poți crește nimic fără sol.
STATELE UNITE ALE VIOLENțEI. „Eroul romanului, Samson, sunt eu, e Cosmin, e o întreagă generație care a supraviețuit celor mai ciudați ani din istoria recentă nu doar a României, ci a unei întregi regiuni aflate la periferia Europei, Statele Unite ale Violenței“, afirmă Bogdan-Alexandru Stănescu. Ce vă interesează cu precădere să surprindeți când scrieți despre spațiul în care trăim? Cum acționează acesta asupra autorului?
„Spațiul“ în care trăim acum, economic, politic, social, cultural, suferă de o sumedenie de tare, disfuncții, neajunsuri, însă este cel mai bun timp și cel mai bun spațiu din ultimii 90 de ani ai țării noastre. Dar, doar pentru că suntem într-un moment istoric decent, nu trebuie să uităm trecutul. Tot ce se uită devine periculos pentru viitor. Așa că cel mai tare mă interesează să surprind mentalități, feluri de a gândi și modul în care acestea evoluează, se schimbă radical sau se transformă insidios până la noi forme. Iar autorul, oricine ar fi el, este exclusiv un produs al experienței și al mediului în care trăiește: social, economic, cultural. Să presupunem că aș fi scris, oriunde m-aș fi născut, dar dacă mă nășteam în cultura americană, într-o familie înstărită, aș fi scris alte povești, dacă mă nășteam în cultura africană într-o familie săracă aș fi scris cu totul alte povești, așa însă m-am născut în cultura est-europeană/ balcanică, într-o familie cu venituri medii și scriu poveștile astea.
STIL. Romanul atrage nu numai prin temă, ci și prin felul în care frazele curg, adesea într-o manieră poetică: „Uneori mergeam la granița cu Ucraina să prindem broaște din pâraiele de acolo. Tata le tăia picioarele direct cu cuțitul pe piatră. Îmi împroșcau lacrimile când le vedeam zbătându-se, dar după ce făcea mama picioarele alea pane erau cel mai bun lucru din lume. Îmi era milă de toate animalele, dar tot trebuia să mâncăm“. Cât contează pentru dumneavoastră stilul în literatură?
La fel de mult cât contează povestea. Povestea depinde de stil. Dacă stilul nu este adecvat, mesajul nu ajunge la cititor. Stilul este un vehicul, ce ai de spus devine irelevant dacă nu poți să transmiți. Iar ca să transmiți trebuie să captezi, să convingi, să interesezi cititorul. Să-l surprinzi, să-i oferi plăcere și să creezi tensiune, să știi să dozezi, să-l faci să vrea mai mult. Stilul este cel care provoacă emoție într-o primă instanță, pe urmă povestea declanșează reflecția. Dar nu se ajunge niciodată la reflecție dacă stilul e pernicios. Totodată, stilul ține de originalitate. Poți copia un stil, da, toți o facem la început pentru a exersa, dar stilul tău e ca amprenta sau fizionomia, e unic. Unii autori se cantonează într-un stil care îi face recognoscibili în orice discurs, alții au un stil fluid care are o bază impermeabilă și multe straturi permeabile, prin care se adaptează la noi voci, contexte, tematici, structuri. Inovează și caută mereu o formă de prospețime. Și dacă stilul ține de originalitate, povestea pe care o spui depinde de autenticitate. O carte bună le are pe amândouă.
LABIȘ. Anul trecut, publicați la Polirom biografia ficționalizată Labiș. Jurnalul pierdut. Cum l-ați redescoperit pe Labiș pentru această carte, care au fost provocările în materie de documentare, prin ce continuă să atragă personalitatea poetului azi?
Nu știu dacă mai atrage azi Labiș, dar ar trebui să atragă. A fost un poet fabulos, cu o etică solidă și o moralitate ireproșabilă, dincolo de credința sa sinceră în marxism. Credea în marxismul pur care promitea egalitate, bunăstare, salvarea omului chinuit. Venea dintr-un mediu lovit de război, sărăcie, foamete, injustiție și spera la o lume mai bună. Dar totodată a fost un opozant ideologic fățiș al comunismului stalinist, al modului în care marxismul era, de fapt, implementat. Și asta l-a transformat într-o țintă. Apropo de discuția despre stil de la întrebarea de dinainte, Labiș a fost original și autentic. Documentarea a fost un chin, sursele fiind foarte greu de găsit, dar și o surpriză, pentru că am descoperit o ființă de o profunzime tulburătoare, foarte diferită de imaginea preconcepută pe care o aveam în minte citindu-i doar literatura. Am încercat să reconstitui cât mai multe fragmente din biografia lui care poate ar merita mai multe discuții și reconsiderări istorice și literare, poate chiar un film. A fost o figură istorică importantă, dincolo de literatură. Și pentru mine un exemplu de umanitate. Citiți cartea asta și apoi citiți-i poemele și o să înțelegeți. A fost un poet al oamenilor, al vieții, un poet social de mare expresivitate și finețe. Și era evident că nu putea fi lăsat să continue în epocă, dar tot nu pot să nu mă gândesc cum ar fi arătat istoria literaturii române dacă Labiș ar fi trăit. Avea 21 de ani și deja lăsase în urmă o operă valoroasă, cu toate presiunile regimului. Într-o ucronie personală, dacă s-ar inventa mașina timpului și am avea fiecare acces la ea o singură dată, sunt convins că mi-ar lua-o alții înainte să meargă să-i elimine pe Hitler și Stalin, eu m-aș întoarce în timp să-l salvez pe Labiș.
CUM AțI ALES SĂ STUDIAțI LITERATURA, mai întâi la Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca, apoi cu un master în literatură contemporană la Universitatea din București și, în fine, cu un doctorat despre literatura fantastică est-europeană? De ce literatură și nu altceva?
Am fost prea leneș să fac Dreptul cum își dorea mama. Glumesc. Motivul cel mai important este că la literatură mă pricepeam cel mai bine. Am crescut cu o bibliotecă de peste 5.000 de volume în casă și am învățat să citesc de la 4 ani dând iama în tot ce găseam pe acolo. În școala generală eram abonat fidel al bibliotecii orășenești, împrumutam și citeam și câte trei cărți pe săptămână. În liceu fugeam de la orele care nu mă interesau și mă refugiam în biblioteca liceului, unde citeam ce mă interesa. Peste toate, prin intermediul tatălui meu, de foarte tânăr mergeam cu el la festivaluri de literatură, unde petreceam ore întregi discutând despre literatură cu scriitori pe care îi admiram. Ce ați fi vrut să fac, Facultatea de Construcții? Poate că aș fi reușit, capacitate mea intelectuală a fost generoasă în tinerețe, dar eu voiam să aflu mai multe despre text, despre poezie, despre puterea de fascinație a unei povești, despre capacitatea literaturii de a crea lumi ficționale și despre rolul acestor lumi, să înțeleg dincolo de ce înțelegeam deja, să înțeleg și să văd ce nu văzuseră alții înaintea mea. Am vrut să mă specializez în ceva ce deja stăpâneam și să depășesc niște limite. Încă lucrez la asta.
FANTASTICUL. De altfel, fantasticul se regăsește în mai multe dintre scrierile dumneavoastră, de la cărțile pentru copii și tineri Anisia și manuscrisul mistic (Polirom 2022) și Anisia și uneltele fermecate (Polirom, 2021), până la romanele Dispariția (Polirom, 2021) și În urmă nu mai e nimic (Polirom, 2015, Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova). Din nou, de ce?
Fantasticul se regăsește sub o formă sau alta în toate cărțile mele. Am fost mereu o persoană interesată de mistică, de transcendență, de chestionarea limitelor „realului“. Realitatea noastră nu este toată realitatea, pentru că realitatea noastră este dependentă de simțuri, iar simțurile umane sunt limitate. De exemplu, știați că vederea umană percepe doar o fracțiune infimă din spectrul electromagnetic? La fel și auzul. Suntem înconjurați de straturi de realitate pe care nu le percepem, deși trăim în mijlocul lor. Dar dacă nu vedem nu înseamnă că nu putem să ne imaginăm. Și aici intervine fantasticul. De fapt, nu fac decât să pun întrebarea „dar dacă nu e doar atât?“ sau „dar dacă dincolo e ceva?“. Fantasticul meu rareori este explicit, este mai mult un bruiaj în ordinea concretului perceptibil. Un bruiaj care lasă să se ghicească o dimensiune extrasenzorială.
COTIDIAN. Predați la o universitate bucureșteană, cum arată o zi obișnuită pentru dumneavoastră? Cum faceți loc în programul de zi cu zi timpului și dispoziției pentru a scrie ficțiune?
Încerc mereu să îmi comasez cursurile în două zile. Cu o zi de pregătire pentru ele, îmi rămân patru zile din săptămână. Alte două zile le dedic de obicei redactării diferitor volume pentru diverse edituri, pentru un venit suplimentar. Îmi rămân două zile doar pentru scris, dacă nu intervin alte probleme sau urgențe. Când scriu, scriu intensiv, 8, 9, 10 ore pe zi. Cu scurte pauze de gătit, mâncat. Ca să nu am blocaje sau să nu îmi epuizez stilul sau ideile, lucrez la mai multe proiecte în paralel. Acum, de exemplu, lucrez la un nou roman, o carte pentru copii și un volum de eseuri. Trec de la una la alta. Schimbarea de stil, perspectivă, limbaj, tematică îmi este foarte utilă, mă ajută să mă resetez și să mă întorc cu poftă la fiecare proiect. În rest, oriunde aș fi, în orice context în care nu pot lucra, de exemplu în autobuz, tren, avion, derulez proiectele în minte și îmi iau notițe. Am un telefon plin de notițe cu idei pentru fiecare. Mă trezesc și din somn ca să îmi notez idei. Astfel, când ajung la laptop, lucrurile sunt clare, știu ce am de făcut, nu trebuie să îmi provoc sau să-mi forțez „inspirația“.
CITITORUL. Care sunt cărțile pe care le citiți cu cea mai mare plăcere (autori, genuri literare, ficțiune/ nonficțiune)?
Îmi plac cel mai mult cărțile scurte, intense, poetice. Nu mai am răbdare, orice e lungit inutil mă plictisește imediat. Când citesc o carte, caut o experiență la fel de intensă și de acaparatoare ca un act intim. Și cum orice e intens nu poate dura foarte mult pentru că intensitatea se pierde, prefer cărților „mari“, care uneori mă pierd pe parcurs, cărțile care se „consumă“ repede, dar lasă multă hrană pentru gând, imaginație, ruminație, cărțile care te fac să simți, cărțile polifonice și multifațetate, cu straturi suprapuse de sens, care te obligă să le întorci pe toate fețele și uneori să te întorci la ele, îți solicită organul interpretativ.
CĂRȚILE. Cum ați spune că v-au însoțit cărțile până acum – atât cele pe care le-ați scris, cât și cele pe care le-ați citit? De ce să citim (pentru că vorbim tot mai mult despre cum oamenii citesc tot mai puțin)?
Nu toți oamenii sunt la fel, așa că nu aș îndrăzni să dau sfaturi nimănui, dar eu nu-mi pot imagina viața mea fără literatură. Ar fi extrem de săracă. Și ca existență, probabil s-ar instala o rutină clasică, dar și ca orizont de gândire și experiență indirectă. Cunosc mai mult din literatură decât cunosc din viață. Experiența umană directă e limitată, uneori săracă de-a dreptul, literatura îți dă acces la un set infinit de lumi. Și nu doar că îți permite să visezi, dar te învață să gândești, te ajută să-ți depășești un set de limite cognitive, biologice, culturale.
FOTO 1: © Alexandra Turcu