Nicolae Steinhardt nu e un scriitor care sa va fi interesat pentru o singura carte, fie ea chiar monografia, „Nicolae Steinhardt si paradoxurile libertatii” (Editura Humanitas). De ce ati ales sa va ocupati tocmai pe Steinhardt?
Optiunea pentru Steinhardt se explica inca din titlul cartii: „Steinhardt si paradoxurile libertatii”. Mi s-a revelat ca un om liber si nu e un lucru simplu. Eu –si lucrul cred ca este valabil pentru toti colegii mei de generatie- m-am nascut in a doua parte a comunismului, in anii 60. Cind ne-am format noi, sigur, nu mai erau inchisori politice, sau nu mai erau in aceeasi proportie ca in anii 50, dar nu mai era nevoie, pentru ca Mecanismul functiona perfect. Frica si teroarea erau instaurate, practica delatiunii functiona fara probleme, iar oamenii erau total incorsetati, n-aveau curajul sa vorbeasca si, in general, nu erau liberi. Or, dintr-o data, prin opera lui Steinhardt am avut revelatia unui om cu adevarat liber, a unui om dintr-o alta lume, o lume pe care nu am cunoscut-o in timpul formarii mele. E foarte posibil ca libertatea sa fi fost o obsesie a generatiei mele. Si cind spun asta, ma gindesc la faptul ca Steinhardt a scris cu fervoare despre majoritatea scriitorilor Generatiei 80. A facut asta dupa 1980, cind actualii post-moderni erau debutanti, iar el era deja calugar la Rohia. Si asta poate sa para paradoxal: un calugar care pariaza pe transcendenta scriind despre niste tineri care pariaza pe imanenta.Cum e posibil asa ceva? E posibil pentru ca Steinhardt admira la tinerii optzecisti tocmai acest teribil sentiment al libertatii. In articolele lui despre optzecisti, de pilda despre volumul colectiv „Cinci”, in care au publicat Alexandru Musima, Mariana Marin, Ion Bogdan Lefter, Bogdan Ghiu si Romului Bucur, chiar asta este teza centrala, libertatea. Asta m-a fascinat in primul rind.
De cit timp va ocupati de Steinhardt si cit timp v-a luat terminarea monografiei?
Mi-a luat destul de mult. Monografia este, la origine, teza mea de doctorat, pe care am inceput-o in 2001. Inainte de a ma inscrie la doctorat am publicat o micro-monografie „Nicolae Steinhardt” la Editura Aula, de la Brasov, iar in 1999, cind eram profesor la Scoala Normala din Bucuresti, am sustinut o lucrare de gradul I despre o problema care a fost reluata in carte, problema libertatii la Steinhardt si la Dostoievski. Cercetarea a durat vreo zece ani, scrisul in sine nu a durat insa mult.
Fata de momentul in care ati demarat cercetarea, cum vi s-a modificat pe parcurs imaginea despre Steinhardt? Ce ati descoperit altfel fata de ce stiati?
Nu stiu in ce masura s-a modificat, dar in orice caz, a devenit mult mai complexa. Cind incepi ceva, nu stii neaparat unde ajungi. Si pentru mine, ca pentru cei mai multi cititori, imaginea era tot aceea din „Jurnalul fericirii”. Lectura mea din opera lui Steinhardt a inceput tot de aici, si prin acest volum am inceput sa descopar si cartile anterioare. Sigur, o mare surpriza a fost interbelicul Steinhardt. Evident, si imaginea mondenului Steinhardt, dar Steinhardt cred ca a ramas un monden pina la capat, si ca monah la Rohia a fost un monden. Era un calugar „proustian”, ca sa zic asa. M-a fascinat insa publicistica lui din interbelic si m-au surprins teribil de mult cele doua volume de iudaism, care ne ofera imaginea unui alt Steinhardt, cu mult inainte de celebra convertire, unul care-si asuma complet identitatea iudaica si se implica profund in aceasta problema. Evident, si volumul de debut este extrem de interesant, asa incit marea surpriza a fost perioada interbelica. Apoi surprize deosebite mi-au oferit si arhivele, in special arhiva de la CNSAS. Din 2004 am inceput sa parcurg acest dosar de la CNSAS, care are 11 volume. Dupa care a urmat si dosarul procesului, care are 21 de volume, si evident ca un asemenea dosar nu poate sa te lase rece.
Care au fost cele mai dure descoperiri din dosar?
Inainte de 89 se vorbea de Securitate, stiam ca ea e monstrul fabulos, stiam ca lumea se teme, ca exista urmariri, aveam suspiciunile nostre legate de X sau de Y din jurul nostru, care ar fi putut sa fie informatori, si asa mai departe. Dupa ce am citit un asemenea dosar, surpriza a fost de proportii: mi-am dat seama ca imaginea mea de dinainte despre Securitate era cu totul si cu totul abstracta. Securitatea era un monstru, dar un monstru abstract.. Cind am intrat intr-un asemenea dosar, practic am intrat in contact cu adevarata ei concretete , aproape fizica. M-a bulversat in primul rind acel razboi dintre un Mecanism imens si un singur individ: sute de ofiteri de Securitate, peste saptezeci de informatori racolati din toate mediile prin care a trecut Steinhardt, plus ofiterii cu grade inalte, celebri, Gianu Bucurescu, Iulian Vlad, Aurelian Mortoiu.
De ce credeti ca acest om a mobilizat un asa de comapct mecanism de urmarire? Care ar fi fost raul maxim pe care Steinhardt il intruchipa pentru Securitate?
Trebuie sa raspund la intrebare urmarind secventele acestui dosar. Exista o prima secventa ,cu urmarirea lui de dupa iesirea din detentie. Acest lucru s-a intimplat cu majoritatea fostilor detinuti politici, eliberati in 64, in urma amnistiei generale. Li se interzicea sa se intilneasca, intilnirile dintre ei provocau frisoane ofiterilor. Apoi, o alta secventa a dosarului este problema „ Jurnalului fericirii”. Volumul a fost confiscat de Securitate in 1972, in urma delatiunii lui Ion Caraion, cu nume de cod „Arthur”. O mare parte a dosarului se ocupa cu acest moment. Ei se temeau ca nu cumva „Jurnalul fericirii” sa ajunga in strainatate si sa se difuzeze si in Romania. Anticomunismul cartii este evident si Securitatea nu voia ca aceste adevaruri sa ajunga in constiinta publica. Problema jurnalului reverbereaza practic in tot dosarul si a avut o istorie spectaculoasa: confiscat in 1972, pe 14 decembrie, rescris de Steinhardt din memorie, intr-o alta varianta, mai ampla, restituit de Securitate in 1975 in urma unui memoriu (restituirea s-a facut prin intermediul Uniunii Scriitorilor) si din nou confiscat in 1984.
In carte vorbiti si de o a treia varianta.
Sa recapitulam: Prima versiune a „Jurnalului fericirii” este confiscata in 1972. Steinhardt rescrie, din memorie, o alta versiune, mai ampla. In 1975, in urma unui memoriu catre Uniunea Scriitorilor, i se restituie si prima versiune, cea confiscata in 1972. Steinhardt face acum mai multe copii ale ambelor versiuni, pe care le adaposteste pe la prieteni. Cite un exemplar din fiecare versiune ajunge prin 1979-1980 si la Paris, la Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. In 1984 i se confisca din nou prima versiune, dar aceasta confiscare nu-si mai atinge efectul, deoarece, asa cum am vazut, alte copii erau protejate. La Rohia exista dactilograma, din pacate incompleta, a unei alte versiuni, diferita de cea pe care o cunoastem ( cea pe care o cunoastem cu totii este prima versiune). Banuiesc ca este vorba de o a treia versiune, o versiune unificata a primelor doua. Din nefericire, dupa 1989, cea de-a doua versiune ( cea rescrisa din memorie dupa confiscarea primeia) n-a iesit inca la suprafata. Doar asa banuiala mea ca versiunea de la Rohia este a treia versiune ar deveni certitudine.
Va aparea, totusi, la un moment dat publicata in seria de autor inceputa la Polirom?
Da, ultimele volume din seria Steinhadrt vor fi de „ Varia”, si acolo vom publica si aceasta a treia versiune. Ar fi de dorit s-o gasim integral, daca nu, o publicam, asa cum este, la „Addenda”. „Jurnalul fericirii „ a fost , asadar, o problema.
Pentru ce alte probleme a mai fost vinat, timp de treizeci de ani?
O alta problema a vizat relatiile cu intelectualii din exil. El intretinea o corespondenta serioasa cu Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, cu Toma Pavel, Virgil Nemoianu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Sanda Stolojan etc. In ultima partea a regimului comunist, orice realtii cu intelectualii din Occident erau suspectate si –drept consecinta- interzise. Or Steinhardt avea o multime de relatii cu „ emigratia reactionara”, cum erau numiti de comunisti. Primea carti, primea reviste si el ,la rindul lui, trimitea colete de carti in Occident, carti care ulterior erau comentate la Europa Libera, la emisiunile Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca. Practic acolo s-a constituit un fel de canon alternativ al literaturii oficiale din Romania. La acest canon alternativ, iata, a contribuit si Steinhardt. In 1983 i s-a interzis aceasta relatie, a fost chemat la Securitate si el, si menajera lui, si o verisoara ,si a fost pus sa dea declaratii ca inceteaza orice relatii. Corespondenta n-a incetat cu totul, numai ca Steinhardt si-a gasit niste modalitati mai subtile de a comunica. Aceasta harta epistolara foarte extinsa provoca multe nevroze Securitatii. Pina la urma, insa, totul pune in evidenta paranoia unui sistem, sistem care a facut din suspiciune o regula. Si ar mai fi o chestiune: centralitatea mondena a lui Steinhardt. Nu numai ca locuia in centru, pe Ion Ghica nr 3 ( in blocul pe linga care tocmai am trecut),dar avea relatii cu foarte multa lume din spatiul cultural. Se intilnea ( si scria despre ei) cu intelectuali din toate generatiile, din toate paradigmele, care, inainte de ’89 erau de aceeasi parte a baricadei, iar astazi sunt foarte divizati: Constantin Noica, Alexandu Paleologu, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, asadar cu scriitori ai generatiei interbelice, cu colegi de detentie , cu scriitori ai generatiei 60 sau, cum am vazut, ai generatiei 80: Ion Bogdan Lefter, Bedros Horasangian, Florin Iaru sau Mircea Cartarescu. De fapt, in tabloul bataliilor culturale, il plasam intre niste contradictii, contradictii care atunci nu erau atit de evidente.
Vorbind de impactul lui in contemporaneitate, observam ca modelul laicului Noica, ascetic, exclusivist, si riguros in practica, e mai actual azi sau, in orice caz, mai pretuit decit cel al lui Steinhardt care, desi calugar, era mult mai de lume, mai popular, si mai reconciliant decit Noica. De ce credeti ca modelul Steinhardt are o priza mai slaba azi, comparativ cu Noica?
Cred ca Noica e mai prezent decit Steinhardt, dar e posibil ca lucrurile sa se schimbe pe viitor. Noica a si fost publicat sustinut de o editura prestigioasa precum Editura Humanitas, pe cind in cazul lui Steinhardt s-a intirziat adevarata recuperare editoriala. S-ar putea ca in urma acestui proiect editorial, inceput la Polirom in parteneraiat cu manastirea Rohia, lucrurile sa se schimbe. Despre Noica, si la fel despre Eliade sau Cioran, s-a scris, s-au publicat volume destul de devreme dupa 89. Despre Steinhardt s-au publicat doar articole, nu carti sau monografii. In cazul lui Noica, a existat si fenomenul sau ceea ce s-a numit Scoala de la Paltinis, loc care provoca un adevarat pelerinaj cultural, cu umanitate foarte diversa. Legat de Steinhardt, asa ceva nu a existat. A existat un grup de prieteni, Steinhardt a avut si el discipoli,dar acestia au urmat cai disparate, nu s-au constituit chiar intr-o scoala, intr-un „grup de prestigiu”, intr-o comunitate. Aici s-ar putea sa fiu eu putin malitios, dar ma indoiesc ca se poate vorbi de o scoala Steinhardt, asa cum se poate vorbi de o scoala Noica.Nu i-am vazut de plida pe discipolii lui Steinhardt, impreuna, intr-un studio TV, punind tara la cale sau despicind firul in patru.Paradoxul ramine, insa: desi monahul era Steinhardt si laicul era Noica, cultural vorbind era invers. Noica era mult mai ascet decit Steinhardt. Noica privea chiar cu o anumita condescendenta preocuparile eseistico-literare, „ frivole” ,ale lui Steinhardt, il numea „Gavroche”. „Te tii de prostii de astea! Marea Filozofie, marea Cultura conteaza”, ii spunea. Adevarul e ca nu ni-l putem imagina pe Noica scriind , de pilda,despre optzecisti. Erau aceste diferente in discutiile lor, ei fiind, de altfel, prieteni. Steinhardt i-a ramas recunoscator lui Noica si a declarat de nenumarate ori ca a jucat un rol urias in transformarea lui. Au existat, ca in orice prietenii, si dispute si o proba a acestor dispute este un articol scris de Steinhardt, „Catarii de la Paltinis”, in care-i ironizeaza pe „paltiniseni” pentru un anumit exclusivism, pentru un anumit mod de a intoarce spatele lumii, tribului, pentru un anumit dispret fata de massa damnata.. Pe de alta parte, Steinhardt nu ezita uneori sa-l puna pe Noica sub umbrela unui concept care se regaseste in mai multe dintre textele lui: falsul idealism. De pilda, Noica spunea uneori, pornind de la lamentatiile populatiei legate de diversele lipsuri din Romania anilor 80, ca ar fi nevoie de un nou Calvin, care sa termine cu aceste lamentatii. Asta era pozitia lui Noica, pe cind a lui Steinhardt era cu totul si cu totul alta: era foarte indignat. Chiar il citeaza de mai multe ori din Berdiaev, daca nu ma insel: „Problema piinii mele este o problema materiala, dar problema piinii aproapelui meu este o datorie spirituala”.
As vrea sa continuam tot in linia recuperarilor, si sa discutam o posibila comparatie cu parcursul lui Mihail Sebastian, si el, mult mai rapid restituit, dupa 89. Cei doi au avut insa raportari diferite la istoria traita: Steinhardt parea mai permisiv cu tratatmentul evreilor in timpul regimului Antonescu,d enuntat de Sebastian in „Jurnal”, dar si mai raspicat in refuzul extremelor ideologice decit Sebastian. Si totusi, modelul de luciditate in acea perioada de deruta a ramas Sebastian.
Din cartile lui Steinhardt, nu reiese ca ei doi s-ar fi cunoscut sau ca s-ar fi intersectat. Ce mi se pare mie interesant este ca cei doi intelectuali au destine incrucisate, daca se poate spune asa. In perioada interbelica, Steinhardt se afla de alta parte a baricadei fata de Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu etc. Acest lucru se vede mai ales din volumul lui de debut, ”In genul… tinerilor”, in care sunt parodiati atit intelectualii, tineri si ei la vremea aceea, de dreapta( Eliade Cioran, Noica) cit si intelectualii de stinga, sau avangardisti: Geo Bogza, Sasa Pana, Panait Istrati. Cert este ca in interbelic el e de alta parte a baricadei decit Noica, Eliade sau Cioran. Acesti intelectuali simpatizeaza, dupa cum se stie, cu miscarea legionara, pe cind el e un liberal-conservator. In interbelic, Steinhardt pledeaza la un moment dat chiar pentru un extremism de centru. Cert este ca, in volumul de debut, ii ironizeaza si pe cei care mergeau spre dreapta, spre miscarea legionara, cit si pe cei care se indreptau spre stinga, spre socialism, de pe pozitiile liberalismului conservator. Toate textele sale interbelice dezvaluie o astfel de optiune. Marta Petreu spune ca, in perioada interbelica, tabloul se deplaseaza mai degraba spre extreme. Centrul nu prea era ocupat. Mihail Sebastian se afla, cel putin pina in 33- 34 de partea cealalta a baricadei fata de Steinhardt, deci alaturi de Noica, Eliade, Cioran. Trebuie sa avem in vedere chiar cartea Martei Petreu aparuta de curind (”Diavolul si ucenicul sau, Nae Ionescu si Mihail Sebastian, Editura Polirom, n.red) care-i analizeaza perioada de colaborator la ”Cuvintul”, de discipol al lui Nae Ionescu, cel putin in prima perioada. Apoi lucrurile se schimba: in cazul lui Stenhardt, dupa razboi, adica dupa instalarea comunismului, se produce o apropiere de cei pe care-i contestase in tinerete: Noica, Eliade sau Cioran. Nu intimplator Steinhardt intra in ”lotul Noica”. Il viziteaza pe Noica la Cimpulung, unde acesta avea domiciliu fortat, citeste cartile lui si ajunge in inchisoare. Ajunge, asadar, sa fie inchis in baza unor capete de acuzare care vizau carti scrise de Eliade, Cioran, Noica. Si avea sa scrie cu fervoare despre acesti intelectuali de dreapta ( pe care-i contestase in tinerete) inclusiv dupa iesirea din detentie. Exista multe texte admirative in volumele ”Intre viata si carti”, ”Critica la persoana intii” sau ”Prin altii spre sine” despre ei. Si intretine si o corespondenta animata cu acestia. Asadar ii contesta cind acestia se afla „pe val” si se apropie de ei cind Istoria se intoarce impotriva lor. In cazul lui Sebastian e invers: pleaca de la fi fost de aceeasi parte a baricadei cu cei mentionati mai sus, dupa care, din 35 se indeparteaza de aceasta paradigma. Sfirsitul razboiului il gaseste cu optiuni schimbate. Nu stiu ce s-ar fi intimplat daca n/ar fi survenit accidentul din 45. Probabil ca ar fi ajuns si el in detentie, cum in detentie au ajuns si intelectualii din grupul Lucretiu Patrascanu. In ce priveste problema razboiului, evident, pozitiile lor sunt diferite. Sebastian este marcat de persecutiile din timpul regimului Antonescu, pentru el munca la zapada este o trauma, in timp ce pentru Steinhardt nu. El spune ca munca la zapada s-a facut in conditii de opereta, ca veneau romanii cu ceai si cu cafea si ii omeneau pe evreii aflati in aceasta situatie. Aici trebuie insa o nunata. Steinhardt spune acest lucru in ”Jurnalul fericirii” sau in textele de marturisire, in textele autobiografice de dupa convertire. Si chiar spune la un moment dat ca intr-un fel a trait chiar acele evenimente in imediatul lor , si intr-un altul le-a trait prin rememorare, dintr-o perspectiva indepartata, intre cele doua momente intercalindu-se o intreaga Istorie care isi desfasoara partiturile dramatice.
Sa fie doar o diferenta intre diarist si memorialist?
Este si asta, dar in orice caz, Steinhardt este destul de concesiv cu Antonescu. Acest lucru se vede din ”Jurnalul fericirii”. Din nefericire, el nu vine cu bibliografie suficienta, vine cu o bibliografie orala, vulnerabila, el il citeaza de pilda pe Radu Lecca, cu care stim ca fusese coleg de detentie la Jilava si care era totusi imputernicitul guvernuluii Antonescu pentru problemele evreiesti. Asta nu inseamna ca Steinhardt ramine insensibil la problemele evreiesti. Chiar convertirea lui crestinism e o convertire extrem de dificila. A existat in anii ’35-’37 o incercare de integrare Sinagoga ( si cele doua volume de iudaism sunt scrise in aceasta perioada), dar acea tentativa a esuat. A urmat o perioada destul de lunga pina cind a primit botezul crestin, o perioada de mai bine de 20 de ani. Si , la un moment dat chiar isi pune problema ce vor spune ceilalti, ce va spune Manole, si tot la un moment dat – in momentele de indecizie a convertirii – spune ca niciodata cei doua mii de ani (de persecutii si de prigoana a poporului evreu) nu i-a simtit mai puternic. Inchisoarea a constituit impulsul pentru gestul convertirii. Si un impuls pentru o teologie practica a iertarii.
Sebastian, e, in general, citat ca exemplu pentru aceasta atitudine circumspecta, lucida, de centru.
In cazul lui Sebastian s-a avut in vedere doar „Jurnalul” si nu s-a cunoscut secventa de dinaite, a perioadei de la ”Cuvintul”. Chiar si prin aceste dezvaluiri, cartea Martei Petreu provoaca furtunose dezbateri ( poate si din cauza „tonului” auctorial) .In ce priveste problema identitara la Steinhardt si la Mihail Sebastian, scrie Romulus Bucur o teza extrem de interesanta. In orice caz, in concluzie, avem de a face cu doua destine incrucisate ca pozitionare culturala si ideologica..
Cum avanseaza lucrul la seria de autor de care va ingrijiti la Polirom? Ce urmeaza sa apara?
Integrala Steinhardt este realizata in colaborare, de manastirea Rohia, care este detinatoarea drepturilor de autor, si de Editura Polirom. Publicarea a inceput anul trecut, cind au aparut cinci volume: ”Jurnalul fericirii”, ”Daruind vei dobindi”, ”In genul tinerilor”,volumul lui de debut din 1934, ”Principiile clasice si noile tendinte ale dreptului constitutional”, teza lui de doctorat , si ”Articole burgheze”. Anul acesta a aparut ”Primejdia marturisirii”, volumul de convorbiri cu Ioan Pintea. Trebuie sa apara un alt volum interbelic, care va contine cele doua carti despre iudaism, scrise in colaborare cu Emanuel Neuman. Vor urma volumele scrise dupa iesirea din detentie: ”Intre viata si carti”, „Incertitudini literare”, „Geo Bogza…”, ”Critica la persoana intii”, „Escale in timp si spatiu”, „prin altii spre sine”. Si apoi volumele postume. Vom avea si doua volume de corespondenta, spre finalul editiei, inclusiv cea interceptata, pentru ca in dosarul de la CNSAS exista multe scrisori interceptate de Securitate, si un volum sau doua de „Varia”, in care vor intra inedite sau articole care au aparut in presa culturala, dar care n-au aparut in volum. Va fi asadar o editie de peste 20 de volume.
Continuati sa mai scrieti despre Steinhardt sau prin monografie ati epuizat subiectul?
Vreau sa alcatuiesc un volum despre dosarele de la CNSAS. In aceasta monografie exista o sectiune, dar vreau sa construiesc o carte numai despre aceste dosare. Va fi insa o carte nu numai cu documente, ci si cu comentarii. Nu va fi asadar o culegere de documente cu o prefata, ci o alternanta. Un fel de puzzle, pe modelul „Anatomiei mistificarii” de Stelian Tanase. Un astfel de dosar trebuie citit cu lentile speciale. Nu putem sa-l citim ca pe un document istoric: si informatorii, din diferite motive, puteau sa falsifice realitatea.
Ati intimpinat dificultati, date fiind posibilele piste false ?
La CNSAS am fost oarecum instruit chiar de cercetatorii de acolo, care sunt specializati. Exista chiar un dictionar de termeni, pe care am ajuns sa-l cunosc, iar aici doamna Clara Cosmineanu m-a ajutat foarte mult (De altfel, dumneaei a publicat in 2005 la Nemira un volum de documente din acest dosar). Plus ca nu poti sa creditezi un document izolat. Exista informatori care, din dorinta de a-l proteja pe cel urmarit, falsifica adevarul conform dogmei sistemului, conform dogmei Securitatii. De exemplu, Emanuel Vidrascu (nasul lui de botez si cel care a dat note informative despre el timp de 20 de ani) raporta ca Nicolae Steinhardt avea o parere buna despre Nicolae Ceausescu, or, realitatea este cu totul si cu totul alta. De unde-mi dau seama ca lucrurile nu stau asa? Mergind pe alte documente sau pe alte discutii, urmarind alte texte. Adevarul poate fi adus la suprafata doar prin colationarea textelor. Apoi, in dosar sunt peste 70 de informatori. Eu n-am primit o decodificare a numelor lor. Aceasta identificare s-a facut, unde s-a facut, doar prin colationarea textelor.
Credeti ca Steinhardt stia cine-l turna la Securitate?
E posibil ca in cazul unora dintre prieteni sa fi stiut si chiar sa (se) fi inteles. In cazul lui Alexandru Paleologu sau in cazul lui Emanuel Vidrascu, Steinhardt stia de fapt. In cazul lui Paleologu, acest lucru il sugereaza chiar Toader Paleologu, in prefata volumului aparut la Nemira. E foarte posibil ca Steinhardt sa fi stiut si chiar sa se fi inteles cu ei ce sa se scrie in acele note informative. Era un mod al victimelor de a se lupta de a „pacali” sistemul.
Cum ati atrage un om tinar, un adolescent sa-l descopere pe Steinhardt, care e atit de nonconformist? Ce i-ar putea spune?
N.Steinhardt i-ar putea spune unui astfel de tinar ca nu e totul pierdut. El insusi este un spirit tinar, asta se vede din toate textele lui. Chiar tatal lui, Oscar, spunea despre el: ”Nicu ‘cesta al meu e baiat bun, dar e un copil batrin”. Poate ca toti avem conttiinta pacatelor noastre si ne gindim cu spaima ca doar Infernul ne asteapta. Ei bine, Steinhardt ne incurajeaza :mai incearca, asta nu e – vorba lui nenea Iancu – ultima camera. Sigur, e o problema: ce se va intimpla cu Steinhardt in fata generatiilor de dupa 90, care n-au cunoscut comunismul? Ce se va intimpla cu ”Jurnalul fericirii” in fata celor pentru care comunismul va fi o poveste indepartata si impersonala? ”Jurnalul fericirii” insa nu e numai asta: un text despre universul concentrationar. O astfel de literatura exista , dar nu toate volumele au incarcatura acestei carti. E si jurnalul unei convertiri si este si jurnalul unui secol, e o imagine a secolului XX. Destinul lui Steinhardt se afla la incidenta marilor tensiuni de idei ale secolului XX. . Am putea recupera acest secol dramatic prin aceasta carte. Si, lucru rar, creeaza o punte intre credinta si cultura, care e foarte dificil, daca nu imposibil, de facut. I-ar mai putea spune ca adevarata Aventura (si nu sunt adevaratii tineri dornici de aventura?) nu inseamna sa te imbarci intr-un yacht si sa faci inconjurul lumii (asta neinsemnind ca lui Steinhardt nu-i placeau calatoriile, dimpotriva), ci sa-ti gestionezi cit se poate de onorabil destinul care ti-a fost dat. Hic et nunc. Si mai este „Jurnalul fericirii” un manual de „intrebuintare” a suferintei ( sa nu se iluzioneze prezumtivul tinar ca pe el „nu-l priveste” o asemenea experienta!). Ar putea sa invete impreuna cu N. Steinhardt si T.S. Eliot ca „We must try the to penetrate the other private worlds/ of make-believe and fear.To rest in our suffering / Is evasion of suffering, We must learn to suffer more”.