Personajul tau din Legenda soferului de gaini e remarcabil prin felul in care sta pe el. Joci, stind, un personaj complet inert.
Mi-au placut teribil tacerile din filmul asta!… Cristian spunea: “Vlad, mai stai in cadru un pic… “. Cel mai mult iubesc cadrul final, cel in care eroul e la inchisoare si asteapta, imobil, vizita. Cind a trebuit sa filmam, Cristian a venit la mine si mi-a spus: “Vlad, trebuie sa traiesti pe fata – si fara sa spui nimic – patru lucruri. Intii te asezi pe scaun cu gindul ca vine hangita, cea pentru care ai niste sentimente. Pe urma, vezi ca n-a venit ea, ci sotia. Al treilea lucru pe care trebuie sa-l joci e jena vizavi de sotie, pentru ca ea stie ce s-a intimplat. Si al patrulea lucru, te uiti la ea ca si cum i-ai cere iertare”. Deci trebuia sa arat toate lucrurile astea pe fata mea, in acelasi timp. Saracul Cristian avea un monitor mic si i se parea ca nu se citesc lucrurile astea pe ecran. I-am spus: “Ai incredere, o sa vezi ca pe ecran mare da altfel”. Pe urma m-a sunat si mi-a spus: “Da, asa e, se vad toate lucrurile”. Personajul asta poarta cu el asa o tristete… Am si o scena in care stau cu spatele. E cel mai greu sa joci fara vorbe. Am gindit bine tot personajul, si mersul lui, si felul in care sta. Cind se asaza linga sotie si se uita, iti dai seama de toata viata lui, de casnicia ratata, de inutilitatea relatiei cu femeia de linga el.
E si constient ca n-are curajul sa schimbe ceva.
Erau pe vremea aceea – sint si acum – extrem de multe familii care se complaceau. Asta e, ce sa facem, sa nu raminem singuri. Ea face ciorba buna. Eu aduc bani acasa, mai un pui hahaha. Dar mi-a placut foarte mult personajul. Foarte mult. Are si o candoare numai a lui. Nu stiu, pentru mine chiar a fost ceva special.
Tu cum ai perceput Amintirile din Epoca de Aur? Filmul are un filon foarte serios sau e in principal comic si adresat publicului larg?
Legenda soferului de gaini si Legenda vinzatorilor de aer sint mai serioase in sensul scenariului, al povestii. In cazul celorlalte, povestea are un substrat comic. Lucrul care le leaga e faptul ca sint niste legende urbane.
Te intreb pentru ca am descoperit un site – www.latrecut.ro – unde, vazind fotografii cu cutii de Maltova, fragmente din Gala Desenului Animat sau citind amintiri trimise de unii si de altii despre diverse momente ale copilariei lor, intri asa intr-un fel de Vale a Plingerii. Te loveste nostalgia, inevitabil, dar comunismul ramine acolo unde a fost. E o prostie sa-l regreti.
Si pe mine ma cuprinde nostalgia cind ma duc acasa, la Botosani, si vizitez liceul unde am invatat si-mi aduc aminte de profesori si de colegi. Nu ma apuca insa nostalgia dupa comunism. Nu pot sa-mi aduc aminte cu bucurie ca la 4 dimineata ai mei ma trezeau si ma duceau la lapte. Multi sint vexati. “Doamne, cit o sa mai facem filme despre comunism si o sa iesim in strainatate numai cu aceste filme? “ Dar italienii au facut aceeasi chestie. Au filmat rufele de pe sirma si au luat premii si nu s-a mai ofuscat nimeni.
Cei despre care vorbesti sint aceiasi care s-au saturat de mizerabilismul din filmele romanesti.
Da, da. Incepe sa ne puta cam tot, si asta mi se pare deplasat.
Vroiai sa fii actor de mic?
Aveam, asa, o atractie pentru teatru. In grupul meu de prieteni eu eram cel care facea glume, imi placea sa atrag atentia. De mic am avut ceva histrionic in mine. Odata, desi eram foarte bun la chimie, profesoara mi-a dat 3 pentru ca ii faceam pe colegi sa rida. Mi-a spus ca, daca stau cuminte pina la sfirsitul orei, mi-l transforma in 8. Niciodata n-am mai fost atit de cuminte.
Se putea un 9. Trebuia sa negociezi.
Nu eram asa bun negociator ca in 432. Nu m-am gindit mai serios la actorie decit in clipa in care am vazut un anunt in ziarul local cum ca Scoala Populara de Arta organizeaza concurs pentru actorie si regie teatru. (Asta era in timpul liceului.) Imi amintesc cu foarte mare placere de acea perioada pentru ca eram un tinar idealist. Cred ca n-am iubit niciodata mai mult teatrul ca atunci. Aveam niste oameni deosebiti linga mine, dar inca nu stiam ce e aia teatru. Erau numai proiectiile mele mentale.
Si cind ai descoperit teatrul din Bucuresti?
Am incercat sa-mi pastrez atit cit se poate prospetimea, placerea de a juca si am incercat sa nu ma blazez. Sigur, asta depinde si de roluri, de regizori.
Mai trebuie probabil si sa stringi din dinti.
Am strins de foarte multe ori, dar uneori esti fortat sa faci niste lucruri din cauza sistemului. N-ai ce sa faci. Stiu ca am mai spus-o, dar simt ca e o perioada extrem de efervescenta in viata mea artistica.
E o sansa si ca esti cunoscut, pentru ca puteai sa stai cumintel in alt oras, sa vezi aceste filme la cinema si sa spui:”Si eu as fi putut face asta”.
Da, si sa fim seriosi. Foarte multi stam in Bucuresti pentru ca aici se intimpla toate lucrurile importante. Mi-ar fi placut foarte mult sa stau la Sibiu sau la Cluj, dar…
Uita-te la Ioan Stoica. Actor la Tirgu Jiu, a debutat in cinema in Politist, adjectiv si cu primul lui film a mers la Cannes!
Este incredibil! Iti spun, la Cannes eram mai fericit decit el si Irina Saulescu pentru ca ei imi transmiteau fericirea lor. Ma uitam la ei si parca ma vedeam pe mine acum doi ani. Imi pare rau ca alti colegi nu ajung si ei aici din simplul motiv ca nu sint descoperiti. De aia spun ca sansa joaca un rol foarte mare in cariera de actor.
Si tu ai avut de asteptat niste ani.
In anul in care am intrat eu la facultate (am picat de trei ori pina sa intru) a fost foarte greu pentru ca trebuia sa-mi dramuiesc timpul si banii foarte bine, dar anul acela m-a calit foarte tare si mi-a pus ambitia la incercare. Acum cind am roluri grele, nu prea ma dau batut. Ma simt ca un halterofil care poate sa ridice 250 de kilograme, dar i se dau doar 50. Nu e normal. E timpul sa vina…
Doua roluri principale in acelasi film! Ai multi colegi – nu pot sa zic la fel de talentati pentru ca talentul nu se masoara –, dar trebuie sa fie foarte dramatic sa fii talentat si sa nu te stie nimeni.
Da, e. Ma intristeaza foarte tare pentru ca am foarte multi colegi atit de talentati care n-au sansa sa-i cheme cineva la un casting. Multi nici nu afla de castinguri. Si eu am trecut prin asta.
Daca nu ai fi jucat in reclama in care te-a descoperit Cristian Mungiu, poate ca nu ai fi fost cunoscut azi.
E posibil. Profesoara mea, Sanda Manu, spunea: “In meseria asta, in afara de talent si de multa munca trebuie sa existe si foarte multa sansa”. Uite, daca m-as fi nascut in Marea Britanie si as fi avut succesele pe care le am acum, poate ca lucrurile ar fi capatat o amploare mult mai mare. La noi e inca o stare de inertie si se pierd ani in care ai putea face foarte multe lucruri. Eu ma consider totusi un om fericit pentru ca, uite, traiesc in acelasi timp cu valul acesta de tineri regizori. Sint niste ani foarte buni si e un lucru minunat ca fac parte din aceasta generatie.
Care e intrebarea cea mai enervanta care ti se pune de obicei?
Intrebarea pe care n-o suport e: “Citi bani ai cistigat dupa succesul cu 432? “. Foarte multi m-au intrebat asta. Spun: “N-am cistigat decit onorariul pe ziua de filmare”. “Cit e? “ “E confidential. “ “Bine, bine, confidential, dar cit? “ Hahaha. Oamenii cred ca ne-am imbogatit cu filmul asta. Nu e deloc asa.
Citeva luni mai tirziu….
Cum era expresia ta: “Ma simt ca un halterofil in stare sa ridice 250 de kilograme, dar caruia i se dau doar 50”? De la discutia noastra precedenta si pina acum ti s-a propus si ai jucat deja primul rol principal intr-un film.
Hahaha, aseara, la terminarea filmarilor la Principii de viata, chiar vorbeam cu Tica (n.r. – Constantin Popescu) si ii spuneam ca mi s-a implinit un vis. Rolul meu, cel de tata al unui adolescent (n.r. – interpretat de Gabriel Huian) a fost complex si foarte greu. Am vorbit in film tot timpul, am avut 101 pagini de invatat (noaptea), iar filmarile desfasurate timp de 21 de zile au fost extrem de grele din punct de vedere tehnic. Am vazut si eu acum cit de greu e sa ai rol principal. Am o oboseala foarte placuta, iar satisfactia mea e si de a fi descoperit un om si un regizor extraordinar. E foarte frumos filmul si abia astept sa-l vad iesind foarte bine. E ceva de suflet. A fost visul meu si s-a implinit.
Pe 20 noiembrie iese la noi si Concertul lui Radu Mihaileanu unde ai, asa cum spuneai acum citeva luni, “cel mai principal rol dintre actorii romani”.
Concertul a avut un succes fenomenal de public la Festivalul de la Roma. Abia astept sa-l vad pentru ca asta-vara, cind Castel Film (n.r. – producatorul roman) a organizat o proiectie speciala, eram in vacanta la Paris si nu l-am putut vedea. Filmul este o comedie amara cu extrem de multe situatii comice. Radu vine pe 20 noiembrie in tara si pe urma o sa faca o premiera si la Iasi, pentru ca foarte multi membri ai echipei sint din Iasi.
Se pare ca Iasul a devenit al doilea oras de premiera.
Da! Hahaha. Rolul meu este cel al unui mafiot rus care sponsorizeaza fosta orchestra de la Balshoi sa cinte la Teatrul Chatelet din Paris, pasiunea lui cea mare, in afara de faptul ca are foarte multi bani, fiind sa cinte la violoncel. El crede ca este un mare violoncelist, dar nu e, iar impresarul speculeaza aceste veleitati artistice. Personajul meu e, deci, extrem de comic, desi e foarte serios. Cind membrii orchestrei isi dau seama ce fel de om e, il leaga de scaun si ii pun calusul in gura. M-am distrat pentru ca, dupa ce am filmat cu gainile si plin de gainat in Amintiri din Epoca de Aur, m-am trezit in saloane lounge de prin aeroporturi si in limuzine luxoase. Ca o rasplata. (Ride.)
Vorbesti rusa, nu?
Da, rolul meu e vorbit in rusa si franceza. Cind am dat proba la Bucuresti, Radu aproape ca s-a lovit cu capul de banca de ris. M-a impresionat Radu. Este unul dintre putinii regizori care poate lucra cu foarte multi actori si cu mase de figuranti. La Chatelet erau vreo 500 de figuranti si se filma cu patru camere. Nu era ca la Hollywood, dar era deja foarte mult. La Bucuresti am filmat la Arenele Romane o chestie complicata, o nunta a mafiotilor care se termina cu o bataie generala. Sint extrem de curios sa vad filmul.
“Sint norocos, am vreo patru premiere toamna asta”
Am inteles ca ai deja un alt proiect de film.
O sa filmez in Ucraina, prin februarie, un rol destul de mic, de patru-cinci zile. Regizorul Serghei Loznitza vrea foarte tare sa lucreze cu mine, mai ales ca DOP-ul (n.r. – directorul de imagine) e Oleg Mutu. Da! Eu cred foarte tare in ideea de echipa. Odata ce lucrezi cu niste oameni si vezi ca raspund la ce vrei tu, e pacat sa pastrezi doar o prietenie colegiala si sa nu mai lucrezi cu ei. De asta data voi fi primarul Moscovei!
Aha, deci va urma, probabil, un pachet de filme rusesti?
De ce nu? Mi-ar placea. Sint norocos, am vreo patru premiere toamna asta. Pai uite: Amintiri din Epoca de Aur, Concertul, Mar Nero (n.r. – de Federico Biondi) si Cealalta Irina (n.r. – de Andrei Gruznicki). Sper sa fie un inceput bun, pentru ca imi face mare placere sa fac film.
Ti se intimpla sa si refuzi roluri sau accepti tot ce vine?
A fost un val dupa 432 de roluri in genul domnului Bebe si am refuzat vreo trei pentru ca vroiam sa fac si altceva. Cred ca fiecare actor trebuie sa aiba grija de cariera sa. Eu am si o paleta foarte larga, pot juca multe partituri.
Ai tipat si in Principii de viata?
Da, dar rolul e foarte complex acolo. Ai sa vezi, filmul va fi neasteptat.
Cum te-ai inteles cu Gabi Huian, fiul tau din film?
Am avut o mare surpriza cu el pentru ca il vazusem in Marilena de la P7 si, cind l-am cunoscut, era cu doua capete mai inalt. Mi-a fost si putin frica. Noi nu avem adolescentii pe care americanii ii au in filme. La noi sint mai crispati. Dar cu el am avut aproape o revelatie. Pe linga ca e profesionist si serios, s-a adaptat perfect programului. A filmat fara probleme noaptea si a vrut sa stea cit mai mult cu echipa. Aseara, cind ne-am despartit, se intreba ce-o sa faca de-acum incolo. Cind termini filmarile ai o senzatie foarte intensa. E ca atunci cind traiesti o fericire extraordinara, dar stii ca a doua zi trebuie sa mergi mai departe. Ramii cu o amintire extrem de placuta, dar si cu o tristete iremediabila si astepti sa vina altceva.
Dar tu nu pari sa suferi acum, la ora 8.30 dimineata.
Doar n-o sa stam sa suferim ca rusii… Desi incep din 1 decembrie, la National, repetitiile la Livada de visini, spectacolul lui Felix Alexa. Mai joc un Cehov, tot la National, si mi-e foarte draga dramaturgia ruseasca, desi nu stiu de ce multi confunda comunismul rus cu dramaturgia ruseasca, si rau fac. Pina la 1 decembrie am si spectacole, dar vreau sa ma odihnesc o saptamina. Poate plec la munte. E o oboseala foarte placuta, dar…
Ei, daca mergi la munte, iti poti lasa barba de la filmari.
Chiar imi place cu ea, dar la urmatorul film, daca regizorul o va cere, va trebui sa renunt la ea.
Da, arta cere sacrificii.