Katia, Marielle, ati ajuns la statutul de staruri cu inregistrarea devenita bestseller cu Rhapsody in Blue de Gershwin. Daca ar fi sa alegeti o culoare care sa descrie drumul dvs. muzical de pina acum, care ar fi?
Katia Labeque: Ar fi toate culorile lumii! E greu sa alegem doar una. Pentru noi, este foarte important sa mergem de la o muzica la alta… Tocmai am terminat un turneu cu Orchestra of the Age of Enlightment si Simon Rattle pe fortepiano. Pentru noi, muzica este, ea insasi, o culoare formata din toate culorile acestui pamant! E un curcubeu…
Marielle Labeque: Sau un contrast.
Ce compozitor vi se pare mai potrivit pentru duete pianistice?
M.L.: Sint mai multi… Sigur, Ravel este unul dintre cei pe care ii cintam cel mai mult. Ar mai fi Stravinsky, Bartok, compozitorii secolului XX, dar si cei baroci. De fapt, nu prea cintam repertoriul romantic…
K.L.: Dar sa nu uitam ca Chopin este un compozitor foarte drag noua. Pacat ca nu a scris decit o compozitie minuscula pentru doua piane, dar ramine un favorit. Si apoi Gershwin, care a fost un pianist fantastic.
M.L.: Ne place tot ce pune in valoare ritmul si lirismul pe care le presupun doua piane. De asemenea, romantismul, senzatia de libertate, de improvizatie, pe care o da muzica lui Chopin. Doua piane iti dau posibilitatea de a improviza, dar trebuie sa fii mereu foarte constient de prezenta celuilalt, asadar vigilenta in plus.
Va place sa descoperiti rezonante intre lucrarile pe care le interpretati si firea dvs.?
K.L.: Nu acceptam nici o partitura daca nu simtim o legatura speciala, o afinitate, chiar o iubire. In momentul in care iesi pe scena, esti singur. Orice sfaturi ai primi, de la oricine, tot ceea ce conteaza este cum te gasesti tu insuti in raport cu piesa respectiva. Trebuie sa fim sigure ca am facut alegerea potrivita.
Se spune ca un DA si un NU formeaza cuplul perfect. In cazul dvs., contrariile se atrag?
K.L.: Da si nu… N-as vorbi de contrarii, ci de complementaritate. In 30 de ani de cintat impreuna, am invatat sa ne acceptam darurile si slabiciunile ca parte a discursului nostru scenic. Greselile sint, si ele, importante. Nimic nu este perfect.
Va oglinditi una intr-alta?
K.L.: Cu siguranta nu. De-a lungul timpului, am incercat si am si reusit sa fim din ce in ce mai independente, sa articulam ca in doua limbaje diferite sau sa fim ca doua cintarete, o soprana si o mezzo… Incercam sa fim mereu noi insene.
Daca ar fi sa recunoasteti existenta unui motor intre dvs. doua, cine ar fi?
K.L.: Cred ca ritmul. El este cel mai important. Asa cum spunea si Marielle mai devreme, lirismul si melodia sint, si ele, foarte importante pentru doua piane. Sigur ca am cintat si multa muzica contemporana, fara ritm, dar energia data de ritm este forta care ne conduce.
Cum se intilnesc radacinile felurite ale background-ului dvs. familial in personalitatile dvs. artistice?
K.L.: Greu de spus. Venim dintr-o familie mare iubitoare de muzica clasica. Tata adora opera, cinta… Marielle si cu mine am facut tot ce am facut in urma studiului intens, dar nu ne-a impins nimeni din familie de la spate. Familia ne-a oferit o baza foarte frumoasa. Toti muzicienii pe care i-am intilnit de-a lungul carierei ne-au influentat, la un moment dat, fie ca e vorba de Miles Davis, John McLaughlin, toti muzicienii de jazz, ca si cei clasici. Vorbesc chiar si despre muzicienii traditionali. Avem un proiect cu niste instrumentisti basci, care nu au o formatie academica clasica, ci vin din muntii lor, isi construiesc singuri instrumentele si cinta aceleasi cintece ca acum 3-400 de ani. Lucram cu ei si ne imbogatesc de fiecare data.
Cum se intilnesc Franta si Italia in cazul dvs.?
M.L.: Cred ca sora mea e mai… italianca. Ea e mai nebunatica…
A fi italian inseamna a fi mai deschis, mai exuberant… Aveti si un stil de viata foarte apropiat de valorile italiene. Ati afirmat odata ca nu ati putea trai intr-o tara nordica din cauza climei…
K.L.: Asa e! Mie mi-e frig tot timpul. De fapt, azi, la Bucuresti, eu sint singura care nu se plinge de caldura. Toata lumea se vaita de zapuseala, iar eu sint fericita, nici macar nu a trebuit sa dau drumul aerului conditionat. Cind am plecat de la Roma ieri, ma temeam ca va fi mai rece aici, dar am descoperit cu bucurie ca e la fel de cald.
Locuiti la Roma?
K.L.: Da.
Care sint locurile dvs. preferate, unde va place sa mergeti si sa va incarcati bateriile?
K.L.: Parcurile splendide ale Romei: Villa Ada, Villa Borghese… Ada e numele mamei noastre, iar Villa Ada e chiar mai mare decit Borghese, asa ca e fantastic. Villa Giulia… Locuim chiar in spate la Teatro Marcello, asa ca putem merge pe jos oriunde in centru. Citeodata, pentru breakfast, merg la Chiostro-ul lui Bramante, unde se serveste micul dejun din cind in cind in superba curte de secol al XVI-lea.
M.L.: La Roma, frumusetea este peste tot.
K.L.: E o viata foarte diferita… Am locuit la Paris si la Londra, ambele sint orase minunate, adevarate capitale. Roma este cu totul speciala.
Ritmul este altul, va temperati si va lasati duse de felul de a fi al celorlalti…
K.L.: Oamenii sint altfel, lumina, clima. Au timp, se raporteaza altfel la viata…
M.L.: Iar calitatea vietii primeaza in Italia, lucrurile sint mai relaxate, iar mincarea este grozava.
A cui a fost ideea de a amesteca personalitatile dvs. intr-un duet?
M.L.: Greu de spus… Cred ca a noastra. De cind am cistigat premiul I la Concursul de la Paris, am fost mai tot timpul impreuna. Ideea de a cinta si de a calatori singure peste tot in lume ni s-a parut foarte stranie. Nici nu stiam repertoriul, asa ca am invatat totul impreuna. Am studiat muzica de camera la Paris pe doua piane, ceea ce a fost o premiera pentru Conservatorul de acolo. Asa am inceput sa cintam impreuna.
K.L.: Cind aveam 6 si 8 ani, mama s-a gindit sa ne puna sa cintam impreuna. Ea avea aceasta fantezie a celor doua surori care cinta la pian. Atunci nu a functionat absolut deloc. Imparteam aceeasi claviatura, ea intra in spatiul meu, eu in al ei… Mama era disperata si se resemnase cu gindul ca nu vom forma niciodata cuplul perfect. Asadar, la origine, as spune ca de la ea a inceput totul. Dupa ce am terminat Conservatorul din Paris, a fost ideea noastra, ceea ce a facut-o foarte fericita.
A fi parte dintr-un duo inseamna a renunta un pic la mindrie?
K.L.: Mindrie? Niciodata.
Dar impartiti spotul de lumina cu altcineva, gloria e pe jumatate. Nu va deranjeaza?
K.L.: Absolut deloc. Duet inseamna sprijin, ajutor, incurajare. Sintem impreuna si in momentele bune, si in clipele proaste ale vietii. E un dar.
M.L.: A fi pe scena impreuna e ca atunci cind mergi la un restaurant bun pentru a minca ceva grozav. Nu vrei s-o faci singur. Impartim muzica intre noi. Eu ador muzica de camera si imi pare rau ca nu prea mai avem timp sa o cintam. Calatorim foarte mult, studiem repertorii noi, avem atit de multe concerte… Mi-ar placea sa cintam mai multa muzica de camera. Cind aude de duete pentru pian, multa lume isi pune problema: “Cine e prima, cine e a doua? “. Cred ca este o limitare gresita. E ca si cind ti-ai pune problema, intr-un ansamblu, ce e mai important: violoncelul, clarinetul, contrabasul… Eu stiu sigur ca reprezint violoncelul si contrabasul. Trebuie sa consideri doua piane care cinta drept o orchestra, nu ca doua instrumente jalnice care incearca sa cinte impreuna. Asta e si frumusetea unei orchestre, cind personalitati diferite sint unite de aceeasi idee. Asta incercam si noi.
Simtiti fiecare anxietatile, emotiile celeilalte?
M.L.: Sigur. Si asta ne-a ajutat sa fim impreuna.
K.L.: Nu trebuie sa fim gemene ca sa simtim asta.
In viata particulara, sinteti la fel de nedespartite ca si pe scena?
K.L.: Nu, avem vieti particulare. Eu nu-l impart pe sotul ei! N-am facut asta niciodata!
Madonna v-a numit “pianistele ei preferate din toata lumea”. Cum ati numi-o dvs. pe ea?
K.L.: Cel mai mare entertainer al lumii. E o femeie creativa, care se reinventeaza in permanenta: noi look-uri, noi show-uri, noi piese, noi iubiti! E o persoana fascinanta, care reprezinta ca nimeni alta epoca noastra si ceea ce poate obtine o femeie atit de daruita.
Mai tineti minte cind v-ati cunoscut? A fost cu ocazia casatoriei cu Guy Ritchie, in Scotia?
K.L.: Nu, mult mai devreme! Cred ca ne cunoastem de peste 15 ani. Ne-am intilnit la o petrecere privata, in casa unor prieteni comuni.
A devenit si ea o prietena?
K.L.: Fireste! Tocmai ne-am petrecut vacanta de vara impreuna!
S-a intimplat vreodata ca discrepantele intre dvs. sa influenteze prestatia dvs. scenica?
K.L.: Chiar speram sa se intimple asta! Cind comunici pe o scena, vorbesti publicului despre viata, emotiile si sentimentele tale. Cu cit sint mai diferita de sora mea, cu atit povestile pe care le spunem sint mai interesante. Asta astept eu de la un muzician: sa imi impartaseasca despre viata lui. Nu ma intereseaza tehnica, pe care o consider o datorie fata de instrumentele noastre. Toti avem asta, toti stim sa cintam la instrumentele noastre.
Ati iesit vreodata pe scena nevorbind una cu alta sau fiind in termeni adversi? A fost muzica un fel de vindecator al problemelor personale?
K.L.: Nu, nu s-a intimplat. Ne certam foarte des pentru muzica, exact ca un cuplu care se cearta pentru copiii lor: vrei sa ii protejezi, vrei sa ii cresti in cel mai bun mod. Asta facem noi cu muzica. Este, intrucitva, copilul pe care il avem impreuna. Am creat propria noastra casa de discuri, KML Recordings, avem fundatia noastra care ajuta proiecte si artisti noi. Iata copiii nostri. E adevarat, ne certam pentru ei, discutam foarte aprins… Cum sa ii protejam, spre ce sa ii indreptam…
Dar odata ce intrati in scena, sinteti doua suflete, doua personalitati, cum spuneam mai devreme, unite de aceeasi idee: excelenta muzicii.
K.L.: Da!
Ati depasit granitele muzicii clasice, iar colaborarile dvs. cu artisti din sfera rock-ului, a pop-ului sau a jazzului sint binecunoscute. Cit de departe ati merge ca sa va largiti orizontul?
K.L.: Oricit de departe ne-ar cere muzica. Tot ce poti face cu muzica este sa o iubesti sau nu. Pe mine nu ma intereseaza daca sint cintece populare, muzica sofisticata, baroca sau muzica contemporana. Daca vreau sa ma apropii de stilul unei muzici care imi place, probabil ca voi dori sa stau pe linga muzicienii care o servesc cel mai bine. Daca vreau sa abordez muzica traditionala, am grija sa ma inconjor de cei care o stiu cel mai bine. Fiecare gen muzical isi cheama adevaratii performeri. Am stat de atitea ori linga Miles Davis, o figura legendara, ne-am intilnit des, pe timpul cind traiam cu John McLaughlin. Am fost fericita si am invatat atitea de la el, desi nu am cintat niciodata impreuna pe scena. Tot ce mi-a oferit m-a ajutat.
Sa nu-i uitam nici pe Sting, Chick Corea sau Herbie Hancock, daca nu ma insel…
K.L.: Da!
Ati inregistrat cu Sting The Shape of My Heart si…
K.L.: Moon Over Bourbon Street.
Cum a fost?
K.L.: Un artist foarte organizat, ceea ce e grozav, aproape ca un muzician clasic. Stie foarte bine ce are de facut si a fost o placere sa lucrez cu el.
Daca ar fi sa alegeti un singur compozitor pe care sa il cintati pentru restul carierei, ce nume mi-ati spune?
K.L.: Nu, imposibil!
M.L.: Citeodata incerc sa raspund la aceasta intrebare, dar nu pot…
K.L.: E ca atunci cind esti intrebat ce CD ai lua cu tine pe o insula pustie…
M.L.: Sint convinsa ca Radu Lupu l-ar alege pe Schubert si mi se pare minunat ca poate fi fericit cu un singur compozitor, pe care il cinta atit de bine… Asa cum va spuneam si la inceput, mie cel mai mult imi place contrastul, posibilitatea de a cinta Stravinsky si Bartok intr-o seara, iar Mama Gisca o zi mai apoi. Cred ca as putea trai doar cu Ravel, dar imi place sa schimb…
K.L.: E ca si cind ai incerca sa maninci numai capsune. Sigur, le ador, sint minunate…
Dar capsune azi, capsune miine, capsune poimiine, gata cu capsunele!
K.L.: Am muri! E ceva fizic, organic. Daca ne-am limita la un singur compozitor… Pentru ei e bine sa fie asa, cu totul in lumea lor, fara contradictii. Dar noi sintem interpreti, cameleoni care trebuie sa fie hraniti cu diferiti compozitori.
Cum va aranjati programele anuale? Aveti astazi un concert Mendelssohn-Bartholdy. Miine veti cinta, poate, Bach?
K.L.: Nu, miine vom cinta Gershwin si Bernstein la Berlin.
Deci alternati mereu compozitorii si scolile…
K.L.: Asta e greu, mai ales daca avem timp suficient de repetitii. Mi-as dori sa mai facem turneele mari pe care le faceam in urma cu 20 de ani. Acum nu se mai organizeaza si e pacat. Trei saptamini, in fiecare seara, cintai acelasi program, ceea ce te putea ajuta sa progresezi.
M.L.: Acum cintam repertorii atit de diferite, incit ajungem sa avem stagiuni – cum a fost cea mai recenta – extrem de provocatoare. Programe diferite, concerte, recitaluri… Apoi a venit aventura cu Orchestra of the Age of Enlightment pe fortepiano, drept care a trebuit sa ne acomodam cu o claviatura diferita. A fost interesant.
Cintati si la clavecin?
K.L.: Nu. Doar la fortepiano. Clavecinul presupune un alt atac, o alta modalitate de a cinta, e un alt instrument. Si fortepiano este, deja, dificil, pentru ca are o claviatura mai mica, mai scurta, ai nevoie de adaptare.
M.L.: Pe de alta parte, e interesant, pentru ca eu urasc obisnuintele in muzica. E groaznic sa cinti la fel sau acelasi lucru timp de 30 de ani.
Nu va limitati la cintat, ci toata atitudinea dvs. inventeaza un nou mediu, bazat pe lipsa prejudecatilor si pe o minte deschisa. Publicul v-a tradat vreodata asteptarile?
K.L.: Nu, pentru ca iti raspunde cu aceeasi moneda. Poate daca nu raspunde asa cum vrem, nici noi nu i-am oferit suficient. Oricum, rolul publicului este crucial. Citeodata nu vorbim suficient despre acest circuit. Trimiti ceva publicului, dar ai nevoie sa primesti inapoi. Daca nu, ceva se fringe. Asta este si unul dintre motivele pentru care sintem pe scena.
Si nu va referiti doar la aplauzele de la final, ci la tot suflul pe care il simtiti.
K.L.: Absolut. Putem simti, inca de la inceput, daca oamenii sint alaturi de noi sau nu. Se intimpla si asta. Atunci, trebuie sa ii faci constienti de faptul ca ai calatorit sute si sute de kilometri doar ca sa fii cu ei.
Si cind aveti un public mai reticent?
K.L.: Incercam sa ii convingem…
Imaginea si stilul fac parte din experienta Labeque?
K.L.: Da, clar, toata lumea v-ar spune asta. Eu am fost dintotdeauna interesata de moda, motiv pentru care am si facut pe stilista pentru noi. Ridem despre asta pentru ca ne-a placut mereu si nu am avut niciodata un stilist specialist, motiv pentru care am facut si nenumarate greseli. Citeodata ma uit la pozele noastre de acum 20 de ani si imi dau seama de ce mama era atit de nefericita! Sint atitia oameni creativi in aceasta lume, personaje precum Jean Paul Gaultier sau Riccardo Tisci.
Intre o coperta pentru “Vogue” si una pentru “Le Monde de la Musique”, ce ati alege?
K.L.: “Vogue”, fara discutie! Cel putin la “Vogue” America, unde este Grace Coddington, un geniu. Cind se hotaraste sa abordeze teme sau subiecte speciale, o face intr-o maniera aproape picturala.
In concerte si recitaluri, presupun ca toata comunicarea dintre dvs. se rezuma la schimburi de priviri si la respiratii. Extindeti aceasta complicitate perfecta si in viata de zi cu zi? Aceasta comunicare fara cuvinte?
K.L.: Sa stiti ca in timpul liber vorbim chiar foarte mult! Ne sunam de mai multe ori pe zi… Pe scena, citeodata, nici macar nu ma avem nevoie de contact vizual. Ne mai uitam una la alta asa, ca sa ne distram…
Pentru incurajare!
K.L.:…dar nu ne bazam pe asta atunci cind cintam impreuna. Cum ati spus, respiram la unison.
Daca mai tineti minte, am inceput acest interviu vorbind despre culori. As vrea sa il incheiem vorbind despre alb si negru…
K.L.:…care sint culorile instrumentului nostru!
Intocmai!
K.L.: Adoram albul si negrul.
In cuplul dvs. artistic, cine reprezinta clapele albe si cine pe cele negre?
K.L.: Depinde de zi… Lumea spune despre mine ca sint negrul, iar Marielle albul. Si asta se schimba. Lucrurile nu sint chiar asa de… alb-negru!
M.L.: Mie imi place negrul, chiar daca nu este o culoare…
Da, sint cele doua non-culori!
M.L.: Ma simt bine, protejata, atunci cind port negru.