A fost flatant sa apara ziaristul Mihuleac de la cotidianul “Minciuna” intr-un film al lui Sergiu Nicolaescu?
Pentru mine nimic nu mai este flatant acum. De ce ar fi flatant? Sergiu Nicolaescu normal ca a fost o personalitate, dar personalitate este si Nicolae Guta in Romania. In sistemul nostru de valori n-as putea spune ca, daca ma portretizeaza cineva, ma flateaza sau ma deranjeaza. Am scris in “Adevarul”, acum vreo cinci ani, un mic pamflet la adresa lui Sergiu Nicolaescu care se numea “Serge Nicolaesco, acest Catalin Botezatu al filmului” si in care spuneam ca Sergiu Nicolaescu, in linia marilor designeri Decebal, Ferdinand, dicteaza linia modei patriotice in Romania, ca patriotismul in vara asta se poarta descheiat la doi nasturi, se poarta evazat. Ma rog, il luam putin peste picior, iar dinsul s-a suparat si m-a portretizat in ultimul sau film. Este un personaj acolo, jurnalistul Mihuleac de la cotidianul “Minciuna”, jucat de un actor destul de cunoscut, dar caruia eu nu ii stiu numele…
Cred ca spune destul de multe despre felul de a fi al lui Sergiu Nicolaescu faptul ca si-a exprimat obida fata de un text care nu era favorabil.
Fac o mica incursiune in memoria mea. In 1993 s-a impuscat Pierre Beregovoy, prim-ministru al Frantei, iar atunci Mitterrand, in discursul sau foarte patetic, spunea ca ziaristii sint vinovati pentru ca, zicea el, cuvintele au forta gloantelor si ucid. Probabil ca aceste texte dor, mai ales cind nu ai ce sa-i faci omului respectiv. Pentru ca trebuie sa ii raspunzi cu un text la acelasi standard. Dar metoda aceasta romaneasca este mult mai simpla.
Dar ce este flatant pentru Catalin Mihuleac?
Flatant in sensul de gidilire a orgoliului, da? Pai nu prea mai am un orgoliu. Sint un individ modest.
La virsta asta frageda?
Da, la virsta asta frageda. Sint un individ care isi vede de mica lui existenta, care incearca sa isi faca treaba. Am si iesit din gazetarie, desi m-a ars la buzunar in prima faza, pina sa gasesc noi mijloace de supravietuire. Incerc sa mai scriu cite o piesa de teatru, sa mai scriu cite o carte.
La un moment dat, Sergiu Nicolaescu a vizitat Iasul si, de comun acord cu primarul, a stabilit ca va filma aici pentru ca Iasul ii aminteste foarte mult de atmosfera filmelor sale.
Ar fi putut face un film despre Primul Razboi Mondial, cu transeele care sint acum. Eu incerc insa sa ma tin la distanta si de lumea aceasta a primarilor si a Sergiu Nicolaestilor.
Sa trecem la motivul principal al acestui interviu: aparitia, la Cartea Romaneasca, a unui nou roman al scriitorului Catalin Mihuleac. Se cheama Aventurile unui gentleman bolsevic. Un titlu foarte tare.
Foarte multa lume mi-a spus ca formula aceasta, “gentleman bolsevic”, este foarte bine gasita.
Este un oximoron pina la urma intre gentlemanul vestic si bolsevicul estic.
In sensul ca bolsevicul nu poate fi niciodata gentleman, asta probabil ca vreti sa spuneti. Calatorind in principalele capitale ale Europei, vom vedea o multime de gentlemeni bolsevici. Clica lui Putin cheltuie sume uriase. La Nisa, restaurantele au meniuri in rusa. Toate capitalele Europei se pleaca in fata banului rus, nu conteaza prin ce cai este obtinut, si stim cu totii caile lui Putin.
Toate cartile semnate de Catalin Mihuleac au cite un titlu foarte tare. De la Garsoniera memoriala confort treila Disparitia orasului Iasi, Bar de stepa, Noapte buna, timpitule!, Ratarea unui settersi, ajungind in contemporaneitate, la cele Zece povestiri multilateral dezvoltatede acum doi ani, de la Cartea Romaneasca.
Probabil ca era si un gen de teribilism in gasirea titlurilor.
Aveati si o rubrica pe vremuri, la Radio Nord Est, care se chema “Scafandru de Bahlui”.
Aveam mai multe. Daca e sa privim insa putin retrospectiv, si ajungem si la cartea aceasta, eu am facut foarte multe lucruri in viata asta pe care le regret.
Si lucruri, si carti?
Si lucruri, si carti. Am facut o multime de greseli, de gafe uriase. Si sint nemultumit de absolut tot ce am facut. Toate erau perfectibile, toate aveau cusururi. Ei bine, romanul acesta este primul lucru de care sint multumit. Nu suta la suta, evident.
Putem spune ca aceasta carte il flateaza pe Catalin Mihuleac?
Nu ma flateaza. Sa nu mai folosim, daca sinteti bun, termeni de acestia a la Sergiu Nicolaescu. Eu nu vad scriitorul sau artistul, cum vreti sa-i spuneti, ca pe un individ care iese in fata cu pieptul bombat, ci ca pe un tip care isi face treaba pentru care a fost ales.
Dar o vanitate exista, si exista chiar si la personajul cartii dvs.
La el poate ca exista. Nu este o modestie pe care o joc. Cine ma mai cunoaste stie ca stau in banca mea si, in general, nu prea imi plac discutiile despre mine. Ajungind la cartea aceasta, inca o data spun: faptul ca am scris-o in citiva ani – am lasat-o, am reluat-o – cred ca ii da o anumita implinire.
Vreau sa ajungem intr-adevar la carte si la subiectul acesteia, pentru ca au aparut destul de multe carti plasate in comunism in ultima vreme. Sint carti care surprind cu foarte mult realism comunismul. Asta facea si Zece povestiri multilateral dezvoltate.
Dar dintr-un alt unghi.
Dintr-un unghi umoristic.
Da, mai hitru.
Ei, pentru prima oara apare o carte foarte lirica despre comunism si cu un univers fantastic pronuntat, cel putin de la un punct incolo. Este comunismul in aceasta carte un simplu argument de la care se pleaca si se ajunge in alta parte?
Ar trebui sa pornesc de la artistii mei preferati, cum ar fi Dino Buzzati sau Gabriel Garcia Marquez sau in pictura Van Gogh. Oamenii acestia au creat o lume a lor. Comunismul este doar un pretext aici, ati remarcat foarte bine. Eu mi-am propus sa recreez o lume. Lumea aceasta este cu totul particulara, are regulile ei, iar la un moment dat, ea scapa de sub control. Eu cred ca o opera artistica sta in picioare in momentul in care degaja o anumita vraja, care are o anumita inghirlandare, ca sa spun asa, un magnetism. Sper ca acest roman are vraja aceasta.
Are de toate: si universul tenebros comunist cu traiul la comun, si securistul, si iubire, care se transforma incet, incet in altceva. Aduce insa si o privire nu foarte flatanta asupra artistului plastic din epoca ceausista.
Pe vremea comunismului exista gruparea aceea de artisti care spunea: “Asta este linia. Sintem obligati sa cintam cirmaciul”. Dupa ce a cazut comunismul, am vazut ca fiecare presedinte, fiecare sef mai mic isi aduna linga el o banda de artisti de acestia. Au fost la inceput Paunescu, Ion Baesu. Sa nu uitam ca Baesu a fost unul dintre principalii delatori ai lui Corneliu Coposu. Cu o mare nerusinare, in “Adevarul”, in 1990, spunea ca Corneliu Coposu minca la Paris cornulete croissant – el nu stia ca croissant inseamna de fapt cornulet –, in vreme ce noi stateam aici si sufeream. Coposu nici nu fusese la Paris. Sa nu uitam ca cel mai bun traducator din literatura sud-americana, Darie Novaceanu, prieten personal al lui Marquez si al altor scriitori sud-americani, a fost unul dintre principalii laudatori ai minerilor. Spunea in acele momente: “Bravo lor! Asa trebuia sa le faca!”. Iar lucrurile au continuat. Si Basescu a avut acea grupare cu nume foarte importante, Plesu, Liiceanu, Patapievici, Cartarescu si altii.
Dar nu l-au laudat in chip artistic.
Nu s-a ajuns la oda, dar o sustinere a existat. Acum lucrurile sint pe fata. Daca o sa va uitati la lista de sustinere a primarului inainte de alegeri, o sa vedeti ca fiecare de acolo incepe sa-si primeasca plata. Unul dintre ei a fost trimis director la Institutul Cultural Roman din Paris.
E vorba de celebra lista a oamenilor de cultura din Iasi.
Nu sint numai oameni de cultura, ci din toate domeniile.
Era acolo si Mircea Lucescu.
Fiecare avea cite un interes. Mircea Lucescu cu sotia. Apoi pe unul care tocmai iesise la pensie l-a trimis director la Institutul Cultural Roman din Paris – si ginditi-va si cu ce lefusoara –, pe altul l-a pus director la Institutul Cultural Roman, filiala pe Moldova. Nu prea mai exista verticalitate. Compromisurile acestea sint atit de dezgustatoare. Vad insa ca din grupul de scriitori ieseni, care sint foarte apreciati pe plan european, am putut sa ma conving de asta, fiecare isi vede de treaba lui. Si ma refer la grupul care conteaza.
“Gentlemanul bolsevic este tot ce a reusit sa creeze mai spectaculos Romania ultimului sfert de secol in materie de vietati pe doua picioare. Doua picioare inaltate obligatoriu cu marci de la Gucci in sus, desi gentlemanul bolsevic se gaseste la cel mult a doua generatie in pantofi, pantofi care, in treacat fie spus, il string ingrozitor, provocindu-i riduri de intelectual si rupindu-i fara mila zestrea de sosete.“ Daca ar fi sa reducem foarte mult universul cartii, avem un artist tinar supus unui proces de reeducare. Partidul nu-l considera un om nou suficient de docil si se trece la represalii asupra sa.
Eu cred ca personajul principal este blocul de locuinte unde isi avea salasul.
De asta ne dam seama mult mai tirziu in carte.
As prefera totusi sa nu dezvaluim. Poate se va gasi vreun fraier sa o citeasca.
Tema aceasta a comunismului mai vinde prin ea insasi?
Eu cred ca este foarte tentanta, foarte atractiva. Este acelasi lucru ca si in cazul nazismului.
Sint multi tovarasi si tovarase in carte. Existau securisti de bine si securisti de rau? Sint multi care sint dovediti acum si spun ca au fost obligati sa faca ceea ce au facut.
Cu siguranta ca lucrurile sint nuantate. Am cunoscut si eu niste domni de acestia. Toti s-au reconvertit dupa ‘90. Aveau ura aceasta de clasa corespunzatoare. Nu intimplator personajul respectiv vine dintr-un orfelinat. Sa stiti ca, in general, era una dintre sursele de aprovizionare a cadrelor Securitatii, pentru ca un copil de la orfelinat este frustrat afectiv, stie sa urasca la cei mai inalti parametri tocmai din cauza frustrarilor. Iar aceasta metoda de racolare a tinerilor din casele de copii nici macar nu este inventia noastra, este imprumutata de la colegii rusi.
Dar, pina la urma, el este asmutit sau se asmute asupra unui alt decretel crescut la rindu-i la orfelinat.
Este triunghiul acela psihanalitic pe care il cunoastem cu totii, cu victima, cu salvatorul. Sint doua personaje pe dos. Eu acolo si descriu teoria aceea a copilului nedorit. Am urmarit citeva esantioane dintre cei nascuti in ‘67, imediat dupa decretul 770 din ‘66, si sa stiti ca frustrarile afective se vedeau. Femeia se trezea cu o sarcina pe care nu si-o dorea. Iar eu descriu acest lucru. Bine, stiu treaba asta de la profesorul Constantin Romanescu. De la el am aflat aceasta teorie. Era un fel de duel intre mama si fat la nivel uterin, iar copilul respectiv se nastea cu frustrarile pe care le stim.
Partea onirica din carte a existat de la bun inceput? Va intreb pentru ca este un proiect destul de vechi din care nu a mai supravietuit mai mult de 15%.
Cred ca aceasta este singura parte pe care am pastrat-o.
Ce avea prima varianta de v-a nemultumit atit de mult incit cinci ani a stat in sertar?
Ii lipseau sarmul, magnetismul, acel vino-ncoa. Frazele nu aveau incarcatura magnetica pe care sper eu ca o au acum. Mi-am dat seama ca proiectul respectiv este ratat din toate punctele de vedere, l-am abandonat si, pentru ca ideea ma obseda, dupa cinci ani am reluat-o. Eu nu scriu niciodata mai mult de o pagina pe zi in perioadele in care scriu. Am rezerve ca sa stau si sa umplu si douazeci si cinci de pagini, dar scopul nu este sa umpli. Scriind o singura pagina, ideile circula apoi in tine in cursul zilei, iar a doua zi gasesti noi ramificatii. Este greu ca sa te abtii dupa o singura pagina.
De fapt, aici este testul, sa scrii doar o pagina.
Da. Jumatate de an a durat rescrierea. N-am prea fost om, pentru ca ma frigea subiectul respectiv. Nu ma gindeam decit la asta. Eram si foarte absent. Intr-o zi, un nene politist mi-a luat permisul pentru ca trecusem pe rosu fara sa imi dau seama. Ma obsedau, ma dominau ideile de acolo.
Cum a ajuns Catalin Mihuleac si in sfera zootehniei?
A fost unul dintre punctele de atractie ale cartii pe care le-am gindit, acea recoltare de sperma care are loc la un institut zootehnic. A trebuit sa ma adresez unor specialisti si nu stiam cum sa le pun intrebarea. Cind le-am zis sa imi explice cum se face asta, s-au uitat la mine de parca as fi fost un extraterestru. Si totul este ca la oameni, pe baza de feromoni.
Partea aceasta de documentare este adeseori anevoioasa pentru ca esti pus in situatii dintre cele mai ciudate.
Oricum, toata lumea te priveste ca pe un ciudat in calitatea aceasta de om care innegreste foaia de hirtie. Este o parte anevoioasa, pentru ca de multe ori nu stii cum sa pui problema. Pe mine ma interesa, de exemplu, cum se face o recoltare de sperma.
Pe Google nu se gaseste informatia?
Pe Internet poate oricine sa scrie orice. Nu este o sursa de informare. Poate fi doar in linii mari. Deci este destul de delicat. Apoi vin acele intrebari: “Pentru ce te intereseaza?” , “Revino miine”, “Consulta un psihiatru”. Cred insa ca am descris destul de realist modul in care se petrece aceasta operatiune, foarte delicata, de altfel.
Retragerea aceasta din spatiul public va continua?
Da. Nu mai am nici o treaba cu viata publica. Imi vad de mica mea existenta. Nu are nici un rost sa mai incurc lumea si nu mai am ambitii sociale. Nu mai rivnesc nici o functie. Deja am fost foarte deranjat pentru ca am facut un doctorat in Litere, pentru ca mi se spusese ca astfel voi fi fixat la universitate, si m-am trezit cu doctoratul, dar fara altceva. Lucrul acesta m-a deranjat pentru ca mie nu-mi arde de facut doctorate acum, mai ales ca nu l-am facut ca stiu eu ce personalitate a Romaniei actuale, ci chiar am muncit la el.
A iesit o carte foarte buna pina la urma.
Si cu ce ma incalzeste pe mine? A iesit, a fost si publicata. Dar doar aceasta satisfactie ca au studentii de unde sa invete?
Nu e flatant sa ai o carte in plus?
Pentru mine, nu.