Andrei Oisteanu: „Criticilor mei“
Este vorba de o editie (cvasi)finala a cartii si s-ar cuveni cateva concluzii (cvasi)finale. M-as referi la reprosurile sau la rezervele care au fost formulate (sau sugerate) la adresa cartii mele. Una dintre rezerve a fost ca lucrarea ar putea fi considerata prea eterogena; ca plec din Antichitate, prin Evul Mediu, prin perioada fanariota, prin cultura traditionala romaneasca, pentru a ajunge la epoca moderna si cea contemporana. Cumva „de la Herodot la hip-hop-eri“. Astfel de abordari, „de la origini pana-n prezent“, nu se mai practica azi in lume. E o carte cumva de secol XIX. A trebuit totusi sa fac o astfel de cercetare pentru ca subiectul, fiind tabu, nu a fost precedat de nici o alta lucrare. A fost ca o calatorie prin padure, fara harta si busola. N-a fost usor, mai ales pe un astfel de subiect. Poti sa te ratacesti, poti sa evaluezi gresit, poti sa derapezi. In Franta, Germania, Anglia, Statele Unite etc. sunt rafturi intregi de carti pe aceasta tema. Astazi se mai scriu carti despre narcotice, dar hiperspecializate, despre o anumita perioada, un anumit scriitor etc. Pentru spatiul romanesc am fost nevoit sa tratez fenomenul in totalitatea lui.
Am luat in considerare riscul de a bascula subiectul de la tabuizare la tabloidizare. Mi-a fost frica de un succes facil al cartii. Se putea scrie foarte bine o carte in beneficiul revistelor tabloide. Stacheta ridicata de abordarea antropologico-culturala a micsorat numarul de cititori, dar a marit (sper) statutul cartii.
Mi s-a reprosat apoi ca tratez si substante precum tutunul, cafeaua sau alcoolul in aceasta carte. In sensul larg al cuvantului, narcotic e orice substanta psihotropa, care produce modificari psihomentale (altered states of mind). In orice tratat de toxicomanie sunt prezente tutunul, cafeaua si alcoolul si faptul ca ele sunt astazi legale nu le face mai putin droguri.
Mi s-a reprosat faptul ca nu toti scriitorii de care vorbesc in carte au fost narcomani. Dar titlul cartii nu este Narcomani in cultura romana. Daca un scriitor a fost interesat de narcotice, daca personajele imaginate de el luau narcotice, atunci scriitorul respectiv a fost interesant pentru mine. Am o tipologie destul de larga de carturari, de la savanti care au studiat folosirea remediilor narcotice in Orient (Milescu Spatarul, Cantemir, Honigberger, Mircea Eliade), pana la cei care s-au sinucis folosind opiacee (Daniil Scavinschi, Alexandru Odobescu), la scriitori care au folosit substante narcotice din ratiuni medicale (Eminescu), pana la cei care le-au utilizat in cautarea „paradisurilor artificiale“ (Macedonski), sau cei care au incercat sa-si biciuiasca inspiratia si „glanda creativitatii“ (Ion Barbu, Tristan Tzara). Dar si scriitorii care imaginau personaje ce foloseau stupefiante, pana la cei care au incercat sa-si descrie experientele lor narcotico-existentiale (Andrei Codrescu, Dragos Bucurenci, Marius Chivu).
Nu sunt in carte doar scriitori romani, mi s-a spus. Am fost obligat sa abordez fenomenul comparativ, sa tes cumva harta Romaniei de harta universala, si pentru asta, la fiecare palier, in Antichitate, in Evul Mediu sau in epoca moderna, a trebuit sa vad modul in care in jurul nostru sau in lume, in acelasi timp, a fost perceput fenomenul respectiv. Este un mod de abordare clasica: sa faci o taietura pe verticala timpului, dar sa faci mereu si o analiza pe orizontala spatiului.
Abuz de biografism. Biografismul nu e ceva rau in istoria culturii, abuzul de biografism da, adica atunci cand incerci ca fiecare detaliu biografic al unui scriitor sa-l racordezi la un vers sau la un personaj de carte. Dar uzul de substante psihotrope nu este un simplu detaliu biografic. Stupefiantele modifica starea neuropsihica a carturarilor si, in felul acesta, marcheaza in mod substantial viata si opera scriitorilor respectivi.
S-a spus ca am avut o abordare amorala. Nu imorala. In buna masura perspectiva morala lipseste. Mi-am propus acest lucru. N-am vrut sa incriminez, dar nici sa dezincriminez consumul de narcotice. Totusi n-am putut sa evit complet aspectul moral al problemei, pentru ca – vorbind din perspectiva istoriei mentalitatilor – eticul a contat. Morala insasi s-a modificat de-a lungul secolelor si acest fenomen trebuia observat. De asemenea, important este aspectul juridic si cel religios. Nu toate sistemele religioase sunt impotriva drogurilor. Samanismul, de pilda, este de neimaginat fara intoxicarea cu narcotice.
In fine, probabil ca elementul cel mai puternic care se citea in spatele unor comentarii la carte a fost „iconoclasmul“. Avem dreptul sa fisuram niste stalpi ai „templului culturii romane“? In cadrul unui interviu am fost intrebat direct: „Era nevoie de o astfel de carte?“. Am raspuns: „E ca si cum m-ati intreba daca e nevoie de adevar in cultura romana“. In plus, un stalp, daca nu il zgaltai putin, nu poti vedea daca e un stalp de rezistenta sau e o butaforie. Acelasi tip de intrebari le-am simtit si cand s-a discutat despre cartea mea privind imaginea evreului in cultura romana. Faptul ca Vasile Alecsandri a scris texte antisemite si ca Ion Barbu a prizat cocaina reprezinta fapte istorice, nu opinii. Daca plecam de la aceste adevaruri, nu inseamna ca fisuram stalpii de rezistenta ai „templului culturii romane“, cu sau fara ghilimele. Totusi, per total, modul in care societatea romaneasca a asimilat cartea mea despre narcotice arata o maturizare a societatii romanesti, fapt pe care il salut cu caldura.
Cosmin Ciotlos: „In momentul in care am vazut ca o asemenea carte a aparut, am trait un soc si-o frenezie“
Spuneam ca nu voi vorbi neaparat despre o portiune sau alta din aceasta carte, ci despre efectele pe care acest volum le-a avut, pentru ca, iata, nu facusem calculul, aveam impresia ca n-a trecut foarte mult de atunci, si totusi s-au scurs patru ani de la prima editie si mai mult de patru ani de cand m-am intersectat eu prima oara cu ceea ce urma sa devina aceasta carte. Si ma refer aici la acea serie de articole pe care domnul Andrei Oisteanu le-a publicat in revista „22“ si pe care le citeam cu frenezie la Biblioteca Universitara gandindu-ma ca ele nu sunt altceva decat niste articole. Nu mai stiu, ori nu mi-a sarit mie in ochi, ori nu era acolo nici o precizare conform careia acestea vor face parte dintr-un volum ulterior. Mi se parea pur si simplu interesant la vremea aia, fascinant, ca in publicistica romaneasca cineva isi asuma genul acesta de relectura, tematizata desigur, dar o relectura intotdeauna cu efecte cel putin zdruncinatoare pentru constiintele comode, insa doar atat, ca demers publicistic. Ei bine, in momentul in care am vazut ca o asemenea carte a aparut, am trait un soc si-o frenezie. Pentru ca mi-am dat seama de o confirmare pe care nu o remarcam poate zi de zi, aceea ca, vorba lui Calinescu, de la un punct incolo, ca indivizi incepem sa nu mai citim carti, ci sa citim literaturi. Ei bine, daca George Calinescu facea afirmatia asta la nivel individual, cred ca noi o putem extinde putin la nivel macro, la nivelul societatii noastre. Spuneam ca am inceput sa citim literaturi, intr-un fel sau altul, secvential, pe firide, pe nise. Dar carti cum e cea a domnului Andrei Oisteanu. Carti cum e cea a profesorului Eugen Negrici, Iluzia literaturii romane. Cum e cea a lui Razvan Voncu, dedicata vinului in literatura romana. Ei bine, acestea sunt niste forme de a reciti insasi literatura romana. Am omis sa pomenesc, acum mi-am dat seama, scurta istorie a literaturii romane a profesorului Mihai Zamfir, scurta panorama. E un moment foarte fast pentru genul acesta de recitiri.
Razvan Voncu: „Carti precum cea a lui Andrei Oisteanu au avut la noi rolul unui detonator“
Narcoticele, numite in chip popular si peiorativ droguri, au stat pana nu demult sub o tripla interdictie. O interdictie a Bisericii in primul rand, foarte veche. Pentru ca narcoticele erau identificate cu Orientul, cu acele religii orientale din care intotdeauna au venit ereziile si heterodoxiile, iar Biserica le-a plasat de la bun inceput sub interdictie ferma. In paterice exista pilde despre mancare si despre regulile alimentare, exista pilde despre vin si despre regulile consumului de alcool, care ambele atesta ca interdictia e relativa, ca de fapt totul este o chestiune de masura. Despre narcotice nu exista nimic, absolut nimic. Biserica pur si simplu le-a asezat sub o lespede inexpugnabila, sub un sarcofag ca la Cernobal. Apoi a existat, in epoca moderna, interdictia bunului-simt burghez. Pentru bunul-simt burghez tot ceea ce depasea norma mediocritatii trebuia tinut intr-un spatiu privat si, chiar daca era permis, era bine ascuns sub fardurile onorabilitatii sociale. Si cultura romana in special, pudibonda cum este, intarziata in raport cu Occidentul, a manifestat din plin aceasta retinere in a vorbi, in epoci de libertate si democratie, despre substantele narcotice. In fine, a existat interdictia politica din timpul comunismului. Drogurile au fost considerate, pe de-o parte, periculoase prin libertatea si dezinhibarea pe care o puteau aduce, in special la nivelul tinerei generatii, iar pe de alta parte, au fost o unealta propagandistica pe care regimul a crezut ca o poate utiliza cu succes impotriva Occidentului. Drogurile erau un simbol al decadentei occidentale, al amurgului Occidentului. Cand a aparut cartea in 2010, nu se schimbasera multe in raport cu aceasta tripla interdictie, pentru ca, pe de-o parte, interdictia Bisericii continua si azi, pe de alta parte, mentalitatile forjate in cele doua sute de ani de existenta moderna, atat in perioada democratica si a libertatii, cat si in cea comunista, nu s-au modificat substantial. Stim cu totii ca mentalitatile profunde se modifica greu, ne-au spus-o mentalistii francezi, stim de asemenea ca nici noi dupa ’90 nu am fost foarte hotarati in a schimba ceva. Am continuat sa baltim intr-o paradigma politica nefericita, nu am investit deloc in educatie si de aceea carti ca aceasta a lui Andrei Oisteanu, firesti intr-o cultura europeana actuala, au avut la noi rolul unui detonator. A fost o cercetare care a zguduit, spuneam, mentalitatea, atat cea comuna, cat si cea culturala. Mentalitatea comuna a zguduit-o pentru ca a detabuizat narcoticele. Le-a transformat dintr-un subiect despre care nu se vorbeste sau se vorbeste in soapta intre patru ochi intr-un subiect despre care se vorbeste. Este o schimbare profunda, dar aici ma intereseaza mai putin. A modificat insa si mentalitati la nivelul culturii. In primul rand conceptia noastra despre cultura. Noi am mostenit din perioada moderna si din epoca socialista o conceptie carturareasca asupra culturii. Cultura este numai ceea ce este scris, eventual pictat, cantat, daca se poate la Ateneu, nu in sali polivalente, o cultura deci de tip vechi, asa cum s-a constituit ea in secolul al XIX-lea. Ei bine, cartea lui Andrei Oisteanu ne spune ca in jurul nostru este foarte multa cultura. Traim intr-o civilizatie a culturii, in care suntem inconjurati de obiecte cu potential cultural si de semne. Nu numai narcoticele, dar si vinul, oenologia, gastronomia, moda, civilizatia vizuala a strazii. Sunt o multime de obiecte culturale in jurul nostru si conceptia noastra despre cultura trebuie sa se schimbe.
Ioan Stanomir: „Este o carte pe care orice cercetator occidental ar incadra-o fara ezitare in domeniul studiilor culturale“
In cultura noastra, din motive pe care le-a precizat foarte exact Razvan Voncu, substantele psihotrope au ramas intotdeauna un domeniu inchis, la fel de inchis si la fel de putin frecventat ca si sexualitatea. Sunt doua domenii care intotdeauna ii fac pe oameni fie sa ridice din umeri, fie sa reactioneze in virtutea unei deprinderi morale prost intelese. Or, aici Andrei Oisteanu se apropie de o traditie care este deja o traditie ilustra in cercetarea occidentala, ceea ce s-ar putea numi academic cercetarea marginalitatii. La noi marginalitatea este inca un domeniu pe cale de a fi descoperit, de la cercetarile privind marginalitatea sociala pana la cercetarile privind devianta sexuala. Ceea ce se numeste indeobste din perspectiva aceleiasi moralitati unidimensionale devianta sexuala. Si, evident, multe din personajele pe care le-a pus in pagina Andrei Oisteanu nu sunt personaje obisnuite. De aici si uimirea unora in fata coborarii de pe piedestal. Pentru ca la noi s-a operat foarte mult cu aceasta acceptie tampa si cretina a canonului, care inseamna de fapt o insiruire de statui pe care le tii intr-un fel de dulap, le scoti din cand in cand ca pe niste moaste, le perii, le arati de la mare departare cititorilor si elevilor, le spui „Acestia sunt intaistatatorii nostri“ – avand in centru pe Eminescu, care este numarul unu de pe tricou, ca sa folosesc si eu o tipologie fotbalistica –, „nu va apropiati de ei, nu-i miscati, pentru ca sunt fragili“. Daca incerci sa te uiti ce este in spatele acestui canon, vei descoperi de multe ori o vacuitate intelectuala absoluta. Foarte multi se legitimeaza tocmai prin aceasta invocare mecanica si golita de continut a figurilor canonice. Or, aici cartea lui Andrei Oisteanu rupe traditia si se apropie de linia occidentala pe care am evocat-o. Este o carte pe care orice cercetator occidental ar incadra-o fara ezitare in domeniul studiilor culturale. Studiile culturale la noi sunt destul de rare, tocmai pentru ca, asa cum au spus antevorbitorii mei, istoria literara de la noi este inca intr-un proces de regandire a propriilor unelte si de regandire a identitatii ei. Este foarte greu intr-o facultate de litere, care este inca literaturo-centrica si care nu pune accentul suficient, cum s-a evocat aici, pe aceasta dimensiune interdisciplinara si labirintica a fenomenului cultural, sa discuti despre narcotice, despre psihotrope, despre sexualitate si despre fiinta aceasta plurifatetata a unui scriitor. Daca pornesti, cum ati evocat dumneavoastra, de la cazul lui Ion Barbu – care e pentru foarte multi mai degraba un prilej de frica in momentul comentariului literar decat o ocazie de rafinament estetic –, sigur ca o analiza ca a lui Andrei Oisteanu poate parea iconoclasta. Si evident ceea ce trebuie sa faci in orice disciplina este sa dinamitezi. Problema este daca dinamitarea pe care o realizezi este o dinamitare suicidara sau este o dinamitare constructiva. Daca este o dinamitare suicidara pur si simplu, este mai degraba un gest izolat, o ciudatenie, o ciudatenie de aerostrat. Distrugi un templu si iti ramane numele atarnat de acest gest radical si fara nici un fel de finalitate. Daca este o dinamitare constructiva, o dinamitare subversiva, pe terenul care se goleste in acest mod se va ridica altceva. Si acest altceva este probabil ceea ce se intampla acum in Romania, mai incet si mai firav decat in Occident, pentru ca e timpul sa iesim din aceste paradigme care sunt venerabile, dar prafuite. Daca vom continua sa ne agatam de text, il vom rupe de contextul cultural, de contextul politic, de cel mentalitar, il vom fetisiza si vom aplica acele metode care nu sunt nici macar structuraliste, tocmai pentru ca multi dintre cei care le practica nu sunt structuralisti. Sunt metode clar clasice si stupide ale comentariului literar. Or, in momentul in care abandonezi toate aceste lucruri si privesti spre cartea lui Andrei Oisteanu, iti dai seama de fapt ca socul a fost unul pozitiv pentru persoanele initiate, iar pentru cele din categoria pudibonzilor a fost unul negativ, pentru ca, repet, sexualitatea si narcoticele nu vor fi niciodata, cred eu, din pacate sau din fericire sau din nefericire, subiecte detabuizate la noi. Este de ajuns sa privim pasiunile care sunt mobilizate in discutiile privind sexualitatea in spatiul public si tratamentul juridic al sexualitatii ca sa intelegem ca, si in cazul narcoticelor, lucrurile nu sunt foarte simple.
FOTO 2: www.evz.ro