Legenda spune ca ai fi capabil sa te ridici si sa pleci daca te enerveaza un ziarist. Sincer, nu as vrea sa ratez interviul asta. Asa ca te intreb direct: ce zona ar trebui sa evit, ca sa il duc pana la capat?
Legendele astea… Ce anosta ar fi viata fara ele! Totusi, istoria va trebui sa stabileasca cine lanseaza asemenea enormitati. Nu sunt atat de fioros. Prenumele meu este Catalin, dar numele meu nu e nici Botezatu, nici Morosanu, nici macar Maruta. Mi se solicita interviuri din an in Pasti. N-as fi si nepoliticos, si lipsit de intelepciune totodata, daca as face-o pe dificilul? Poti sa ma intrebi ce poftesti. Iti promit ca nu ma ridic decat, eventual, pentru a merge putin la toaleta. De unde o sa ma intorc mai proaspat.
Atunci, ne-am inteles. Eu ma gandeam ca ar fi bine sa nu te intreb nimic despre eticheta de „scriitor umoristic“. Am inteles ca nu iti prea place si, daca asa stau lucrurile cu adevarat, nu inteleg de ce. Genul umoristic nu este facil absolut deloc. Imi poti explica?
Grupurile care produc hlizeala televizata si cinematografica au dus umorul in derizoriu. Ceea ce fabrica ele nici nu se poate numi umor – care presupune o atitudine umana, calda, binevoitoare –, ci o satira ieftina, inclinata spre caraghioslac. Cand anumiti critici literari aleg sa strambe din nas in fata unui scriitor si ii pun eticheta de „umorist“, il arunca la raionul de marfuri de calitatea a doua sau a treia. Cam asa au procedat cu mine. „Umorist“: in traducere, un fel de mascarici. Un ins neserios, incapabil de o lucrare temeinica. Pe care nu se poate conta, in plan literar.
Totusi, si cu asta ajungem la subiectul discutiei noastre, ultimul tau roman, America de peste pogrom, nu este deloc lipsit de umor, desi trateaza teme serioase si foarte serioase! E o lucrare foarte temeinica, asa cum zici, dar nu fara umor. Ce s-ar putea deduce de aici?
Inseamna ca personajele au capatat rapid destula personalitate ca sa nu mai tina cont de intentiile mele initiale. Daca o carte e bine scrisa, personajele se debaraseaza la un moment dat de autorul lor. Il inchid intr-o camera si-si vad de treburi, cum si-ar inchide elevii diriginta cea scortoasa la o petrecere de sfarsit de semestru. Presupun ca eu asta am patit, in timp ce scriam cartea.
Apropo de comicul cinematografic ieftin. E bine de spus ca Suzy Bernstein, unul dintre personajele principale din America de peste pogrom, ii detesta pe Jim Carrey si pe Adam Sandler. La pachet. Ii considera un soi de „Tociu si Palade“ de intindere planetara.
Apropo de complexitatea personajelor, ai abordat in romanul asta o colectie intreaga de teme pe cat de interesante, pe atat de complexe: moda, chestiunea evreiasca, business, Romania post-revolutionara, iubire, relatia mama-fiu etc. Le-ai tratat pe toate atat de convingator, incat imi este dificil sa-mi dau seama care dintre ele ti-a placut mai mult…
Scopul meu a fost sa construiesc o poveste complexa – violenta, dar si tandra –, de o mai mare intindere decat imi era obiceiul. O poveste care sa miste sufletul si, in final, sa puna pe ganduri. Pentru aceasta lucrare, mi-au fost necesare mai multe ingrediente. Nu poti ridica o catedrala cu materialele de constructie pentru o garsoniera.
Ce tema mi-a placut mai mult? Toate, din moment ce eu sunt autorul. Cred ca fiecare tema le pune in valoare pe celelalte. Rezulta, in final, o tesatura viguroasa, robusta, dar pe alocuri nu lipsita de finete. O tesatura care place, sper.
Iti mai pun o intrebare legata de America de peste progrom, de data aceasta cu dedicatie pentru publicul tau feminin.
Publicul meu feminin??? Iar ma confunzi cu Catalin Botezatu sau cu Catalin Morosanu…
Pacatele mele, stiu cu cine vorbesc! Ai scris despre moda si vestimentatie ca un adevarat connaisseur. Asa ca te intreb: te-ai documentat singur sau ai avut pe cineva care sa te consilieze?
Umblu imbracat inca din prima mea saptamana de viata; as putea spune ca inca de pe atunci ma documentez continuu. Ma atrage limbajul vestimentatiei, mai cu seama ca suntem un popor care se imbraca cel mai adesea fara gust, chiar depresiv sau de-a dreptul funerar. Priviti cum este invesmantat un pensionar din Olanda ori Franta, comparativ cu unul din Romania.
Hainele noastre sunt mai graitoare ca un raport de tara. Ele vorbesc despre inapoiere sau despre emancipare… Despre dezvoltare economica sau despre recesiune. Despre rafinament sau grobianism.
OK, nu te contrazic. Hai sa ne intoarcem la roman. Are acesta pentru tine vreo insemnatate diferita de aceea a cartilor tale de pana acum? Bine, trecand peste faptul ca este cel mai recent, desigur…
Are, fiindca m-am topit cu totul in conceperea si scrierea lui. Sper sa nu razi de mine. Cartea asta are inima; o inima nici evreiasca, nici crestina. O inima universala, care bate cu putere.
Au fost capitole care m-au epuizat fizic si sufleteste. Scena cand sotia doctorului Oxenberg este violata de un grup incluzand militari, politisti si civili, de exemplu… Ori scena din timpul pogromului, cand un ofiter german se inmoaie in fata fetitei evreice Golda, care-i recita – in limba lui materna – o poezie plina de talc, despre niste ratuste galbene de cauciuc, eliberate in Marea Baltica… Nu mai vorbesc de episoadele sfasietoare, care descriu calatoria prizonierilor evrei din Iasi cu trenurile mortii.
Ma laud in general cu o sanatate de fier. Dar, in timpul scrierii romanului, m-au gasit toate virozele din tara. Scrisul mi-a slabit sistemul imunitar.
Acum fac pe inocentul: pe bune? Ai adunat niste ani de cand evoluezi in lumea literara si, imi inchipuiam, ai pielea tabacita.
Te inseli, pielea mea ramane deosebit de fina.
Asta inseamna ca te mai afecteaza micile rautati din breasla?
Pentru sanatatea pielii mele, nu ma mai pun la curent cu rautatile din breasla. Apoi, sunt intr-un moment al vietii cand ma lasa indiferent mizele mici. Nici macar acelea medii nu ma incanta. Vad cum se goleste clepsidra si nu mai am timp de fleacuri.
Daca tot ai zis la inceput ca nu te ridici decat pentru a merge la baie, imi permit luxul de a fi insistent: care a fost totusi ultimul „fleac“ care te-a afectat?
Pai, fostul primar al Iasului, Constantin Simirad, a fost primit in Uniunea Scriitorilor, de unde incaseaza o pensie mai mare ca a unui pensionar cinstit, pentru ca a cedat filialei din Iasi o cladire istorica. Iar cei care conduc filiala au avut atata nevoie de cladire, e vorba de Casa cu Absida, incat au subinchiriat-o unor avocati si executori judecatoresti.
Aceste aranjamente smecheresti fac foarte rau imaginii breslei. Unde se duc banii din chirie, ma tem ca e de competenta unor institutii ca DNA. Institutii care au prea putin de-a face cu arta, chiar daca pun si ele pret pe textele scrise. Scrise sub forma de declaratii.
Da, e o poveste intreaga legata de patrimoniul USR, nu doar la Iasi. Insa, revenind la breasla, sunt voci din interior care spun ca aceasta ar furniza indicii serioase ca se maturizeaza.
Breasla literara trebuie sa se maturizeze, de acord. Dar e necesar ca scriitorul sa ramana un copil.
Nu vreau sa te contrazic. Dar am auzit aceste voci prima oara in contextul primei editii a FILIT, iar dupa cea de-a doua s-au inmultit. Tu ce crezi?
Scriitorul roman s-a europenizat. Are acum alte scopuri in viata, incepand cu acela de a se impune pe plan extern, nu mai e un mutalau de uz intern. Ma refer la scriitorul veritabil, fiindca pluteste si aici o gramada de caracuda.
FILIT e un fel de bal la castel. Cu printi si cu printese. Mai apare uneori si cate o cenusareasa. Asa, ca mine.
Sincer, la cat esti de publicat, nu te-as vedea cenusareasa decat, poate, pentru ca esti unul dintre putinii scriitori romani care conteaza si nu au cont pe Facebook. Cum se poate una ca asta?
Sa spunem ca nu am gasit la mine, pana acum, nimic vrednic de postat pe o pagina de Facebook. Ce sa zic? Ultimii ani n-au fost tocmai veseli pentru mine. Anumite evenimente negative – profesionale, dar si in plan strict personal – m-au condus spre un mod de viata mai curand discret, ca sa nu zic de-a dreptul stingher. Ma doare s-o recunosc, dar siguranta de sine mi s-a cam dus pe coclauri, la un moment dat. Am mers inainte doar din inertie.
In mod sigur, daca nu era o intalnire fericita cu Lucian Dan Teodorovici – care m-a asezat din nou pe directia de curgere –, as fi lasat balta literatura.
Ma faci curios, recunosc. Poti sa vorbesti despre evenimentele cu pricina?
Despre alea din plan strict personal n-o sa vorbesc, desigur. Dintre cele petrecute in planul profesional, amintesc doar ca am fost concediat grosolan de la revista „Convorbiri Literare“, unde aveam si cartea de munca, pentru crima de a-l fi criticat, intr-un ziar, pe primarul Nichita, binecunoscutul macelar de copaci. Si, cum Nichita e prieten la catarama cu Cassian Maria Spiridon, redactorul-sef de la „Convorbiri Literare“, am fost pedepsit exemplar. Putin a lipsit sa fiu tras in teapa.
Inteleg. Ai pacatuit ridicand glasul impotriva finantatorului! Am consemnat si asta, dar, fara a parasi total subiectul, cu Facebook-ul tot nu te las. Acolo se petrec revolutii, tu cum de nu esti prezent?
Ca sa fii revolutionar, trebuie sa ai obligatoriu niste revendicari. Or, eu nu am ce sa revendic. Eu scriu, doar pentru ca e singurul lucru la care ma pricep cat de cat, desi nici cu asta nu e toata lumea de acord. Scopul meu nu e sa castig notorietate. Nici n-as sti ce sa fac cu ea.
Pai, vorbind despre notorietate, ai scris si piese de teatru. Iar unele ti-au fost si montate. Spune-mi, de care esti cel mai multumit? Asa, in general: textul tau plus punerea in scena?
De piesele de teatru trebuie sa fie regizorii multumiti, apoi publicul, nu eu. Dramaturgul are din start o pozitie de subordonare fata de regizor, care-l trateaza adesea ca pe un subaltern. Desi scriitorul, nu regizorul, este cel care sta cu paginile albe in fata.
Mi s-au jucat cateva piese, dar tot cu o frecventa din an in pasti. E stiut ca in teatrele de stat se fac fel de fel de jocuri de culise, artistico-financiare, la care cei ca mine nu fac parte din distributie. Nepotismul infloreste si aici, incurajand forfota unei intregi populatii de barzauni.
La cati dramaturgi care stau la coada cunosc si la cat de pornit mi se pare ca te vad, te-as ruga sa detaliezi.
O fac la nimereala, desi fara cine stie ce tragere de inima. Sa spunem doar ca singura competenta unanim recunoscuta a directorului de la Teatrul National din Iasi e ca a fost, vreme de 25 de ani, ginerele lui Radu Beligan. Ceea ce il face intangibil, oricat de nemultumiti ar fi cei care au de-a face profesional cu el si cu institutia pe care o conduce.
Ooo! Am consemnat-o si pe asta. Acum, trecand peste momentul teatru, daca ti s-ar propune o ecranizare a Americii de peste pogromce ai face: ai lasa redactarea scenariului in seama unor profesionisti sau te-ai ocupa personal?
Sa particip la scrierea scenariului ar fi prima mea conditie. Si sa am cuvantul decisiv in alegerea actorilor. Cartea asta e sufletul meu. Ecranizare? Sa ajungem pana acolo si om vedea. M-a sunat acum trei zile Spielberg, dar aveam o angoasa ingrozitoare si i-am respins apelul.
Adica, te-a sunat Spielberg si i-ai respins apelul?
Glumesc, fireste.
Hai ca m-am relaxat! Dar, pentru asta, tot nu scapi de celebra intrebare „La ce lucrezi acum?“.
Ma documentez si fac planul unei piese de teatru despre Benjamin Fondane. Indata o sa ma astern pe scris. E o piesa comandata. Daca o duc la bun sfarsit, pentru ca si aici consumul sufletesc va fi terminator, o va regiza Octavian Jighirgiu.
Bine. Trebuie sa te provoc putin: Benjamin Fondane este o sala a Institutului Cultural Francez din Iasi…
Benjamin Fondane: alt iesean de-al nostru. Alt evreu pe care am stiut sa-l fugarim din Universitate, din oras si din tara. A murit gazat la Auschwitz, cum se stie. Daca ramanea aici, ar fi fost „aranjat“ in timpul pogromului. Fac ce fac si ma intorc la pogrom. Sper sa existe si pentru mine o America de peste pogrom.
Foto 1: Violeta Radu