Încep cu o mărturisire ce poate nedumeri: n-am fost niciodată cucerit (vrăjit, captivat sau cum vreți să mai spuneți) de nici un album al trupei Iron Maiden.
L-am întâlnit doar de două ori până azi. Prima dată, să fie vreo cinci ani de-atunci, într-un tren pe ruta Craiova – Pitești – București.
Cu titlul Nea Fane de la Rockschool, Casa de Pariuri Literare publica în urmă cu doi ani dialogul lui Ștefan Mardale cu Nelu Stratone (eu mi-am procurat cartea abia la recentul Bookfest).
Câți consumatori de rock au așteptat noul album Rammstein așa cum așteaptă enoriașii răspunsul preotului la întrebările dacă Divinitatea există și dacă o să le umple farfuriile cu mâncare?
Nu mai știu cum sau pe unde am auzit prima dată Chemical Brothers. Au trecut peste două decenii, oare când?
Puținele informații despre Myrath găsite pe internet n-au reușit să compenseze frustrarea ce mușcă din urechea mea de ascultător neatent.
Cine ezita până deunăzi să creadă că extratereștrii există, se poate scutura de orice îndoială și, făcând o plecăciune convențional respectuoasă, e liber să intre în lechtodromul din Seini, Maramureș, unde oficiază taraful profesionist de zbânțuit ființele nițeluș deplasate, Dirty Shirt.
Mica vacanță „muncitorească“ dăruită de Suplimentul de Cultură mi-a prilejuit un fel de recapitulare a preferințelor rock, activitate ce-ar putea să prindă colțoase caracteristici religioase, dacă n-ar fi menită din start să ilustreze un joc.
Încă de la prima melodie a noului disc, al treilea din carieră, intitulat simplu III (2019, MJM Poland) m-am întrebat cum o să găsesc propozițiile necesare prezentării unei trupe despre (și de) care nu auzisem nimic: Lion Shepherd.
Invazia filmelor despre trupe și cântăreți de rock din ultima perioadă ar trebui să-mi aducă o bucurie?
