Încă de când am citit fragmentele în avanpremieră, dorința de a savura în detaliul fiecărei litere cartea Mircea Mihăieș în dialog cu Ilie Stepan – Șapte zile, plus una (Polirom, 2018) m-a ținut pe jărăgai.
De trupa Foals am aflat dintr-o postare a lui Steven Wilson, de acum câțiva ani. O enumerase între alte nouă, ascultate de el în săptămâna respectivă, iar eu credeam că alegerile prolificului muzician trebuie să fie deosebite.
Nu știu alți pensionari cum sunt, dar eu, de când am încheiat activitatea productivă în Sistemul Energetic Național, savurez aproape în fiecare săptămână câte un coșmar legat de fostul loc de muncă.
Nu știu dacă pot socoti cadou de ziua mea recentul disc Rosy Vista – Unbelievable (2019, Steamhammer/ SPV), fiindcă vinilul e încă pe drum.
...să fac ceea ce voi descrie mai jos, așa încât îmi asum vina dacă veți face la fel și n-o să vă placă.
Acum doi ani, când îi prezentam discul Middle of the Road, mă întrebam dacă Eric Gales, un chitarist de mână stângă, va reuși să iasă din umbra tutelară a lui Jimi Hendrix și să apuce pe calea proprie, fie spre blues, fie spre rock.
O cutie cu trei CD-uri mi-a readus în memorie traiectoria unui rocker care a trăit numai (și aproape că a și murit) pentru muzică: Shout – The Essential Alex Harvey (2018, Spectrum/ Vertigo).
Un fapt care îi scoate din minți pe compatrioții andocați în mioritismul secular este ca unii dintre ai noștri să câștige recunoaștere în străinătate. Povestea e bine-cunoscută. O readuc aici, pentru că și-n microuniversul rock românesc funcționează, chiar dacă la nivel subcutanat.
Parafraza din titlu mi-a venit aproape fără să-mi dau seama, în timp ce priveam leneș un concert ținut acum vreo 12 ani într-o sală de spectacol tipică orașelor damnate și pus în circulație deunăzi de Rock Fuel Media & E-A-R Music: Heart – Live in Atlantic City (2018).
Cred că fiecare om care nu e surd (fizic și psihic) are momente când caută și găsește alinare în anumite melodii, auzite cu sau fără voie.
