Unul dintre locurile comune ale showbizului este că succesul produce o avalanșă.
Încă de la începuturile mele de ascultător pătimaș al muzicii rock m-au fascinat sonoritățile numite pe atunci sintetice, datorate instrumentului inventat de Robert Moog și definit ca sintetizator.
Deși mi-a fost recomandat cu prisosință, vara aceasta chiar, de cel mai bun cunoscător de muzică pe care îl cunosc în România, până recent nu ascultasem cu atenție grupul Clutch.
Căutam deunăzi nu mai știu ce printr-un dulap fără uși, unde sunt îngrămădite diverse lucruri, cândva importante, pe care sigur le voi arunca la gunoi.
...sau Două feluri de lectură a moștenirii blues-rock. Așa trebuia să formulez titlul textului de azi dacă intenționam să comit un studiu serios despre ceea ce trece drept marfă, distracție, fleac.
Ca să înțeleg mai multe despre muzica băieților strânși în grupul Vespero, am folosit serviciul internautic Google Earth și m-am plimbat o vreme prin orașul lor de reședință, Astrahan, Rusia.
Orașul Nashville, Tennessee, este (re)cunoscut de mulți ani drept capitala muzicii country din SUA.
Cu toate că n-am intenția nobilă de-a pleca „în vacanță“, fiind într-un soi de concediu permanent de vreo patru ani, comit gestul obișnuit de-a pune în portbagajul virtual câteva discuri, de ascultat pe vreo terasă prietenoasă, la vreme de urgie planetară.
...sau deloc!
Una dintre formațiile care m-au cucerit de la prima ascultare este The Cure. Fiecare album exercită asupra mea, în anumite momente, un fel de fascinație mistică, așa cum nici un altul, al oricărei trupe, n-o face.
