Regretata actrita era foarte tinara pe atunci si anii de Baraseum au fost grei pentru ca era razboi, in Bucuresti erau bombardamente si se auzea vag de niste lagare de concentrare in Europa. Si pentru Mariana Dragescu si colegele din Escadrila Alba perioada razboiului a fost cea mai frumoasa, desi isi riscau viata la fiecare zbor. Cind razboiul s-a terminat si au venit comunistii, aviatoarele n-au mai avut voie sa zboare, luindu-li-se astfel ce aveau mai scump. Spre deosebire de ele, artistii de la Baraseum au avut ocazia sa mai joace si majoritatea au plecat pina la urma din tara. Chiar si asa, cu cariere incheiate la virste venerabile, tot amintirile de la teatrul de pe strada Iuliu Barasch, cu salile lui pline, cu hazul de necaz si cu grataragiul Smilovici, unde trageau dupa spectacol, le erau cele mai dragi. Radu Gabrea si Costel Safirman (care a facut critica si productie de film inainte de a emigra in Israel, unde lucreaza la Cinemateca din Ierusalim) au semnat acum primul documentar despre Baraseum, teatrul care intre 1941 si 1944 a strins toti evreii dati afara din celelalte teatre bucurestene. Acesta are toate sansele sa fie si ultimul. Artistii de la Baraseum, citi mai traiesc, au virste inaintate, iar inregistrari video de atunci nu exista. Printre cei cu care realizatorii au stat de vorba se numara surorile Henrietta si Fedora Gamberto care acum locuiesc la Paris si care au aparut in primul spectacol de la Baraseum, Ce faci asta-seara? (care a avut premiera in 1 martie 1941), Rudy Friedman (care la 90 de ani inca danseaza step), Theodor Cosma (tatal cunoscutului compozitor Vladimir Cosma), care are 100 de ani, Eugen Stroe (fiul lui N. Stroe, din celebrul cuplu Stroe si Vasilache), Harry Reininger (varul pianistului de jazz Joe Reininger), actritele (din alte generatii) Lia König si Tricy Abramovici, precum si istoricul Leon Volovici sau Harry Eliad, actualul director al Teatrului Evreiesc de Stat. Filmul contine amintirile celor de mai sus (care ai vrea sa nu se mai termine) montate alaturi de fragmente din spectacolul Baraseum, Baraseum, realizat de Harry Reininger si Aurel Storin in Israel. Mi-au ramas in minte niste superbe fotografii nocturne de pe Calea Vacaresti. Alte fotografii apartin colectiilor personale ale intervievatilor. Exista sanse ca Si s-au dus ca vintul… (titlu luat dupa versul unei melodii cintate de Agnia Bogoslava in spectacolul Ce faci asta-seara?) sa intre si in cinematografe, spune Radu Gabrea, in vreme ce Costel Safirman e neimpacat cu ideea ca in Romania, tara care l-a dat pe parintele teatrului idis, Avram Goldfaden, nu exista inca un muzeu al teatrului evreiesc.
Un documentar colectiv, venit dintr-o vina colectiva
Odessa, documentarul la care Florin Iepan lucreaza din 2009, nu este inca gata. Plecind de la ideea de a face un documentar istoric despre asasinarea de catre armata romana, din ordinul maresalului Ion Antonescu, a aproape 22.000 de cetateni ucraineni majoritar evrei in octombrie 1941 (sub pretextul represaliilor de razboi la aruncarea in aer a comandamentului militar romanesc din Odessa), cineastul si-a dat seama ca antisemitismul e inca puternic in Romania si ca un simplu film istoric ar ingropa subiectul (“Ne-am pune putina cenusa in cap si am merge mai departe”, zice el.). Prin urmare, s-a gindit sa faca un documentar despre cum (tot el) incearca sa organizeze o campanie de constientizare (awareness) a acestui subiect. N-am reusit sa aflam in ce stadiu e Florin Iepan cu documentarul (cit a montat) pentru ca in incheierea Festivalului de film documentar despre drepturile omului One World ne-a aratat doar un trailer de 10 minute si ne-a spus ca filmul e in pom. Dezbaterea organizata la Muzeul Taranului Roman i-a derutat pe participantii care umplusera ochi Sala Horia Bernea. Florin Iepan a spus, printre altele, ca isi ia “miinile de pe volan” si i-a intrebat ce sint ei dispusi sa faca pentru aceasta campanie de awareness pentru ca el e in impas. In tot acest timp, operatorul sau a filmat intreaga discutie, surprinzind atit spectatori care ii sugerau sa aduca si pareri contrare celei ca armata romana a ucis 22.000 de evrei (desi cifra e confirmata de Raportul Wiesel), cit si pe altii care-i sugerau sa se decida daca vrea documentar sau campanie. Nu putini s-au gindit ca scopul intilnirii a fost de a provoca o discutie care sa se regaseasca in film si ca cineastul stie foarte bine ce face.
Florin Iepan spune insa ca el chiar nu are idee incotro s-o ia cu filmul. Desi nu a venit la Bucuresti, una dintre fiicele sale a inteles cel mai bine ce s-a intimplat la MTR atunci cind i-a spus: “Tati, tu te-ai luat de oamenii care erau de partea ta”. Intilnirea a avut totusi succes pentru ca i-a facut cineastului cunostinta cu un domn care avea 7 ani in momentul masacrului al carui martor indirect a fost (a simtit de la departare mirosul de ars) si pe care l-a filmat peste citeva zile, cind acesta a venit intimplator la Timisoara.
In acest stadiu, Florin Iepan si-a luat in serios rolul de agitator. “Nu am ce sa termin daca voi nu ati inceput nimic”, le spune cunoscutilor care il intreaba cind termina filmul. A incercat din 2009 incoace sa puna pe picioare o campanie de awareness. Secretariatul General al Guvernului, Banca Nationala a Romaniei, Ministerul Educatiei, Presedintia si Casa Regala l-au trimis la plimbare. Incercarile lui de a sensibiliza institutiile statului se vor regasi in film, ca si marturiile singurului supravietuitor al masacrului de la Odessa. Desi poate nu il incinta comparatia (sau poate dimpotriva), Florin Iepan si-a pus sapca lui Michael Moore in cap si s-a apucat de zgindarit antisemitismul rezidual sau activ al romanilor. Faptul ca internetul geme de comentarii xenofobe si antisemite i se pare un indiciu ca e nevoie de ceea ce el numeste o “autocunoastere pentru mase”.