„De Crăciun și Anul Nou francez am primit cadouri foarte frumoase: un crayon de aur, o bibliotecă de toată frumuseața pentru note de la prietenul meu Halphen“ – îi scria George Enescu, pe o carte poștală, în decembrie 1906 mamei sale la Mihăileni. Cu șase ani mai devreme, la „Mănăstire“, conacul familiei Halphen de lângă Paris, la Ville-d’Avray, unde fusese invitat de prietenul său, coleg la Conservator, Enescu compunea în cursul unei nopți Nocturne d’Avrayen, o scurtă piesă pentru pian și trio de coarde, pe a cărei primă pagină scria: „Lui Fernand Halphen, cu multă prietenie, în amintirea încântătoarei zile și a nopții delicioase pe care am petrecut-o la Mănăstire la Ville D’Avray“. Manuscrisul semnat are o datare clară: „Ville-d’Avray, Jeudi le 7 Juillet 1898 a 3 heures 20 min. du matin“. Fernand Halphen, membru al unei bogate familii evreiești, cunoscută pentru salonul muzical ținut la Paris în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și activitățile ei de mecenat, dispărut tânăr în marginea Primului Război Mondial, a fost până de curând un personaj uitat.
Ce v-a determinat să-i consacrați acest masiv volum, de aproape patru sute de pagini? – am întrebat-o pe Laure Schnapper, profesoară la Școala de Înalte Studii în Științe Sociale de la Paris (EHESS] și președinte al Institutului European de Muzici Evreiești (ISMJ).
Am considerat că pentru cea de-a o suta comemorare a morții sale este important ca acest compozitor – care a fost întâi violonist, pianist de-asemenea, elev și prieten timp de mulți ani al lui Gabriel Fauré – să fie cunoscut. Cartea dorește să aducă un omagiu acestui personaj, în același timp compozitor, mecena și șef de orchestră în timpul Primului Război Mondial. El a organizat o orchestră militară care a devenit foarte importantă, fiindcă era orchestra ce îi primea pe oamenii politici la sosirea lor pe front. Moartea sa a intervenit în acele condiții, după ce a cântat pe parcursul întregului război în fața unor bolnavi, în spitale, sfârșind prin a contracta difteria care i-a fost fatală. În același timp, apariția cărții a fost un mijloc de a pune în evidență că evreii au participat de o manieră activă la război: Halphen a fost un patriot!
Nu știm exact ce i-a apropiat pe cei doi tineri muzicieni – Enescu, la cei încă neîmpliniți 14 ani ai săi, era cu nouă ani mai tânăr și abia se instalase la Paris, la începutul lui ianuarie 1895 –, dar am aflat din studiul dumneavoastră că Halphen a fost cel care l-a prezentat profesorului său de vioară, Martin-Pierre Marsick.
Cred că Enescu a asistat la cursurile de la Conservator ale lui Jules Massenet. Între el și Halphen s-a legat repede o prietenie… Halphen vorbește imediat despre el și, poate împreună, decid să-l prezinte profesorului său Marsick, care la vremea respectivă era un mare violonist. Era deja profesor la Conservator la acea dată [1895; V.E.], iar Halphen studiase cu el și înainte. Halphen decide, așadar, să-l prezinte pe Enescu, iar Marsick îl acceptă în clasa sa. În plus, Halphen, care era deosebit de generos cu prietenii lui muzicieni, îi invita adesea la conacul părinților săi, situat la țară, în apropiere de Paris, la Ville-d’Avray. Știm că Enescu a petrecut acolo cel puțin două-trei zile, fără îndoială și cu alți muzicieni.
Fernand Halphen anunță, prin urmare, într-o scrisoare că îl prezenta pe Enescu lui Marsick.
Într-adevăr, el spune, într-o scrisoare adresată mamei sale [la 26 ianuarie 1895; V.E.], că tocmai l-a întâlnit pe „petit Enesko“ (!), între paranteze „Roumanie“, și că speră că Marsick îl va lua în clasa lui.
Ceea ce s-a și întâmplat, din noiembrie 1895, micul Enescu devenind student permanent, după ce anterior fusese doar auditor, în clasa profesorului lui Halphen. În presa epocii se vorbește și despre concertele date de orchestra Conservatorului din care ar fi făcut parte atât Halphen, cât și Enescu, cei doi prieteni cântându-și reciproc compozițiile.
Elevii Conservatorului în clasa de compoziție aveau întotdeauna o problemă în a-și face cântate compozițiile; câțiva elevi din clasa lui Massenet au avut ideea să organizeze concerte, iar Enescu a făcut parte din acest ansamblu. În 1898, Halphen compune o Sonată pentru pian și vioară pe care i-o dedică lui Enescu, cel care avea să o cânte și în primă audiție [la 30 ianuarie 1900, „în cursul unui Matineu Berny la Théâtre des Mathurins, cu Alfred Cortot la pian“; V.E.], în cadrul organizatoric al muzicienilor care se străduiau să se promoveze reciproc.
Tot Halphen a fost cel care dirijase anterior în același cadru – dumneavoastră cunoașteți mai bine istoria enesciană – un, se pare, Concert pentru vioară al lui Enescu, pierdut apoi, în orice caz operă de tinerețe [la 26 martie 1896, în Sala Pleyel; V.E.]. Rezumând, nu cred că era vorba de Orchestra Conservatorului, ci de o orchestră creată de elevi compozitori pentru a-și cânta lucrările. Se spune adesea în diverse cărți că ar fi orchestra Conservatorului, dar nu este vorba de Orchestra Société des Concerts du Conservatoire, ci de una de elevi.
Printre manuscrisele prețioase pe care le posedați se află, așadar, și partitura autografă a unei piese de tinerețe a lui George Enescu, Nocturne Ville d’Avrayen…
Institutul European de Muzici Evreiești, al cărui președinte sunt, posedă fondul complet al arhivelor Halphen, donate de urmașii săi, de nepoatele sale, care ni le-au încredințat cu generozitate pentru a fi salvgardate. Institutul nostru a fost, de altfel, creat pentru a păstra toate urmele, memoria muzicii legate de lumea evreiască, a muzicilor evreiești. Avem în arhive documente scrise, partituri, numeroase înregistrări. Este, cred, institutul cel mai important din Europa în acest domeniu.
Acesta este și motivul pentru care urmașii lui Halphen și-au donat arhivele și am avut plăcerea să descoperim, în timp ce clasam acest fond, câteva manuscrise interesante, între care Nocturne Ville d’Avrayen, potrivit titlului ei, dat de Enescu. Din ce am putut citi la vremea respectivă în diferitele lucrări despre Enescu, [piesa] era considerată fie pierdută, fie neterminată. Nu existau multe elemente, așa încât am fost încântați să deținem manuscrisul autograf, cu semnătura sa și celelalte indicații. Este o mică nocturnă, scrisă pentru cei patru muzicieni care se găseau neîndoielnic acolo – e vorba de un cvartet cu pian. Fără discuție, Halphen a cântat partea de pian, dar nu știm prea bine cine sunt ceilalți prieteni ai lor, aflați acolo în conacul Halphenilor. Suntem foarte fericiți să posedăm acest manuscris unicat. Și, desigur, îl punem la dispoziția tuturor cercetătorilor care ar dori să-l vadă.
Așadar există pentru prima dată certitudinea situării precise în timp a acestei piese, considerată la București, în ultimii ani, în mod eronat, ca aparținând unei epoci mult mai târzii.
Manuscrisul este datat, semnat, există chiar ora la care a fost terminat, fiindcă era în plină noapte – de unde numele de Nocturnă –, pe partitură fiind notate [ca indicații] „Sună miezul nopții“, apoi „Cocoșul care cântă“; cânta foarte devreme fiindcă era vară, de pe la 3 și jumătate dimineața, ora încheierii manuscrisului. Un cântec de cocoș, deci, și e foarte amuzant să îl descoperi marcat pe partitură. După părerea mea este o piesă deosebit de reușită, considerând vârsta pe care o avea Enescu [17 ani; V.E.]; am cântat-o în cursul unui concert de gală al Institutului European de Muzici Evreiești, a avut mult succes și mi se pare o muzică fermecătoare.
Știm cu siguranță că Enescu a stat cel puțin două zile la Ville-d’Avray, într-una din ele, 6 iulie, dăruindu-i lui Fernand Halphen partitura tipărită a Sonatei pentru pian și vioară op. 2, iar în cea de a doua zi, pe 7 iulie, partitura Suitei în stil vechi op. 3, amândouă publicate de editorul Enoch. Pe ambele, dedicația denotă – s-ar putea spune – modestia și umorul tânărului Enescu, care scrie și subliniază, adăugând un semn de întrebare la sfârșit, „a mon cher ami et collègue Fernand Halphen, son ami (arrieré) (?) Georges Enesco“.
Era modest și tânăr, Halphen era puțin mai mare ca el și cred că în acel moment Enescu se simțea inferior acestuia. Fiindcă el abia intrase în clasa lui Massenet, în timp ce Halphen obținea Prix de Rome, al doilea clasat în 1896. Deci se simțea inferior lui Halphen, ceea ce astăzi, evident, te face să surâzi.
Era epoca în care Saint-Saëns îi spunea lui Enescu, refuzând să-i dea lecțiile cerute, că este deja „un artist care știe ce vrea“.
Este posibil ca prin Halphen să fi obținut Enescu și contactul cu editorul Suitei sale [în stil vechi, op. 3, pentru pian]; editorul era Enoch și la el publica și Halphen – editura, știți desigur, pe care a preluat-o apoi Gabriel Astruc. Toți acești compozitori erau foarte legați de Enoch și cred că nu este o întâmplare că lucrările lui Enescu au apărut acolo.
Cred, de asemenea, că legătura cu Saint-Saëns poate veni tot prin Halphen, fiindcă el era foarte legat de Fauré; și, cum știm, Fauré era elevul iubit al lui Saint-Saëns. Filiația prin Fauré este evidentă. Halphen, de asemenea, era foarte legat de [André] Gédalge, care era „repetitorul de solfegiu“ al lui Massenet la Conservator și, practic, el îi făcea să lucreze pe Enescu și pe Halphen. Este interesant de observat că în 1897, când Gédalge scria o Sonată pentru vioară și pian dedicată lui Enescu [a cărei primă audiție o oferea dedicatorul cu pianista Juliette Toutain în decembrie; V.E.], Enescu încheia și el o Sonată pentru pian și vioară (op. 2), iar în 1899, deci imediat după aceea, Halphen avea să scrie și el o Sonată pentru vioară și pian, pe care o va dedica lui Enescu. Se întrevede aici un adevărat microcosmos al unor oameni care aveau relații foarte strânse și compuneau aproape în același timp același tip de lucrări. Și toți erau publicați de Enoch.
Rezumatul convorbirii cu Saint-Saëns, trimis prietenului său Halphen, este scris pe o carte poștală, scoasă la licitație împreună cu alte multe scrisori ale unor muzicieni, dar nu se află în arhiva dumneavoastră.
În 2013 a avut loc la Paris o licitație de mari proporții, cu multe loturi de scrisori adresate lui Halphen de diverși muzicieni, între care lotul 257, ce conținea 14 scrisori [datate] între 1887 și 1924. Ele fuseseră trimise lui Fernand Halphen, iar apoi văduvei sale după moartea acestuia [în 1917; V.E.].
Prima scrisoare este, efectiv, cea în care Enescu povestește cea dintâi vizită făcută lui Saint-Saëns. Faptul mă face să cred că este foarte posibil ca Halphen să fi organizat întâlnirea, fiindcă Enescu îi face un rezumat al vizitei. Potrivit scrisorii, care este reprodusă în Catalogul licitației, Enescu voia să-i ceară să ia lecții cu el, iar Saint-Saëns îi răspunde că are deja o mulțime de elevi, în esență că nu are timp, dar acceptă să citească manuscrisul, partitura [Poemei române; V.E.], pe care i-o adusese Enescu și îi spune apoi că, după părerea lui, nu poate să-l mai învețe nimic și că Enescu nu mai este un elev, este deja un artist. Saint-Saëns a văzut bine realitatea.
Care este proveniența acestor scrisori din corespondența lui Fernand Halphen scoase la licitație în ultimul deceniu?
Începând cu 2011, a apărut, foarte surprinzător, o întreagă serie de documente, de partituri ale lui Halphen, care i-au aparținut în sensul cel mai propriu, fiind vorba de manuscrisele lui pe care le legase în volum și a căror urmă s-a pierdut la un moment dat. În 2013 a avut loc acea licitație cu numeroase loturi de scrisori de muzicieni, ale lui Massenet, ale lui Enescu, Rabaud, de asemenea ale lui Marsick, profesorul lor, o mulțime adresate lui Halphen. Or, știm foarte bine că
familia lui, care era foarte bogată, nu a avut nevoie să le vândă, iar Halphen, de altfel, nu era atunci cunoscut, așa că scrisorile nu aveau o valoare comercială.
De aici și ideea noastră că aceste loturi ce reapăreau erau cu siguranță legate de faptul că familia Halphen a fost jefuită de către germani în momentul Ocupației, făcând parte din familiile evreiești bogate ale timpului. Se știe că germanii au început jafurile cu acei colecționari care aveau și tablouri, nu numai muzică. Foarte devreme, în iulie 1940, familia Halphen a fost jefuită.
Au fost furate atunci nouă lăzi pline cu materiale muzicale. Enorm, era vorba de lăzi mari! Printre cele furate s-a aflat și una din viorile lui – Halphen avea cel puțin două – dar nu, se pare, Stradivariusul său; furată a fost și toată biblioteca sa muzicală cu partituri.
Cunoaștem astăzi conținutul bibliotecii grație studiilor făcute de câțiva cercetători, cărțile despre muzică au fost găsite – și este interesant de văzut ce cărți avea. În schimb, nu există nici o imagine de detaliu asupra partiturilor furate și nici nu se știe cu siguranță dacă lăzile conțineau și corespondența lui. Deci nu este cert dacă scrisorile au fost furate în 1940 sau mai târziu, fiindcă și casa lor de la țară a fost ocupată și jefuită de către germani. Nu este clar dacă aceste arhive se aflau la Paris sau în provincie. În orice caz, suntem siguri că scrisorile apărute provin dintr-un jaf făcut în timpul războiului.
Institutul European de Muzici Evreiești este un depozitar și un gardian al memoriei, din ce am înțeles. În cazul familiei Halphen ați încercat să recuperați toate aceste lucruri? Corespondența dintre el și Enescu?
Am incitat familia lui Halphen să depună o cerere la CIVS, Comisia de indemnizare a victimelor Shoahului. Dosarul a fost depus în 2016, după o nouă vânzare de lucruri ale lui Halphen, fiind vorba de data aceasta de mai mult de o sută de scrisori ale lui Gabriel Fauré însuși adresate familiei Halphen, un lot care a fost în cele din urmă cumpărat de Biblioteca Națională de la Paris și a fost astfel salvat. Eu am obținut pentru Institutul European de Muzici Evreiești copii ale tuturor acestor scrisori.
Am putut cumpăra și câteva loturi la vânzările precedente, dar, din păcate, mijloacele pe care le-am avut la dispoziție nu ne-au permis să cumpărăm și lotul de scrisori ale lui Enescu. Am aflat și știu acum unde se găsesc scrisorile lui Massenet pe care noi, la fel, nu le-am putut cumpăra, dar sunt în legătură cu un colecționar care e specializat în Massenet și care a avut amabilitatea să ne fotocopieze toate scrisorile lui Massenet către Halphen.
Din contră, nu știu și nu am făcut încă nici cercetări, unde s-ar putea afla scrisorile lui Enescu. Cineva ar trebui să se ocupe de ele. Ele apar adesea undeva, cum am găsit un lot de scrisori într-o bibliotecă americană. Deci, trebuie cercetat, nu este exclus să fie o bibliotecă americană care le-a cumpărat. Pentru moment nu vă pot spune nimic, nu știu unde sunt.
[Interviu difuzat de Radio Europa Liberă]
Foto arhivă: prin curtoazia IMJE