Simone van der Vlugt este una dintre cele mai cunoscute scriitoare neerlandeze contemporane. De la cărți pentru copii, la romane istorice și thrillere, ea a dovedit că poate scrie în mai multe registre. Versatilă și prolifică, van der Vlugt a trimis primul manuscris către o editură la vârsta de treisprezece ani (este născută în 1966, la Hoorn) și a debutat în 1995 cu un roman istoric despre vrăjitoare, Talismanul. Ciclul său de romane polițiste care o are în centru pe detectiva Lois Elzinga a stat la baza serialului Lois (2018).
Foarte interesant este că, împreună cu soțul ei, Simone scrie și cărți de călătorie. Wim este responsabil de fotografii, iar Simone completează cu textul. Așa s-a întâmplat cu volumele pe care le-au scris în urma călătoriilor în Portugalia (Fado e Festa – Fado și sărbătoare) și în Belgia (Friet & Folklore – Cartofi prăjiți & folclor).
În cele ce urmează vă povestesc cum am găsit cele două romane istorice pentru adulți care i-au apărut până acum în limba română, la Editura Polirom, datorită traducerilor din neerlandeză ale lui Gheorghe Nicolaescu.
În frică trăiești doar pe jumătate
Albastrul din miez de noapte (Polirom, 2019) începe în anul 1654, în Olanda, și o are drept protagonistă de Catrijn, o tânără văduvă nevoită să plece din satul natal după un episod încă neclar. Fiind vorba despre o scriitură la persoana întâi singular, nu avem acces decât la gândurile lui Catrijn și trebuie să acceptăm modul în care s-a hotărât ea să le dezvăluie.
Pentru început, aflăm doar că soțul ei, alături de care nu se aflase decât foarte puțin timp, se dovedise repede altcineva decât crezuse ea și devenise violent și mare amator de băutură. Moartea lui, petrecută în împrejurări pe care Catrijn preferă să nu le mărturisească pe deplin, o eliberează pe tânără, însă în același timp o supune unei noi presiuni: acuzată de cumnatul ei că și-ar fi ucis soțul, tânăra este obligată să fugă.
Suntem într-o perioadă înfloritoare pentru Olanda, atât din punct de vedere artistic, cât și economic, însă condiția femeii în societate are de suferit. Catrijn are nevoie să plece departe pentru a se proteja, chiar dacă o femeie singură își poate găsi foarte greu de muncă. Totuși, la Amsterdam, ea ajunge în casa familiei Van Nulandt, ca menajeră pentru Adriaen și soția sa, Brigitta.
Uimită de orașul aglomerat, de tarabele încărcate cu mărfuri, dar și de hărmălaia cu care nu este deloc obișnuită, Catrijn se adaptează rapid la noua situație: îndrăgostită de fratele lui Adriaen, Mattias, pare să renască. Doar că – mereu în scriitura lui Simone van der Vlugt pare să existe un „doar că“ – Mattias este un spirit liber, un bărbat dornic de a cunoaște lumea, astfel că tânăra Catrijn va trăi o nouă dezamăgire, când Mattias va decide să plece pentru mult timp în Orient.
„Fraților mei le-ar plăcea să vadă Orientul, însă nu au curaj să plece într-o călătorie lungă pe mare“, îi spune el lui Catrijn. „Nu se încumetă să-și lase afacerea, nici măcar pe mâinile familiei. Dacă trăiești în frică, trăiești doar pe jumătate.“
Pentru Mattias, Catrijn nu este o cucerire la fel de importantă ca nevoia de a vedea lumi noi. După cum, nevoită din nou să plece – din motive pe care le veți descoperi în romanul lui Simone van der Vlugt –, Catrijn îl va cunoaște și pe cel de-al treilea frate Van Nulandt, Evert. Aici, în Delft, i se va oferi o șansă enormă: să lucreze ca pictoriță în atelierul de ceramică al lui Evert și să-și pună în sfârșit în valoare talentul. De fapt, în perioada scurtă când locuise în Amsterdam, realizase o pictură mult mai bine decât Brigitta, care chiar lua lecții de la un elev de-ai lui Rembrandt.
Doar că… Trecutul o va ajunge din urmă pe Catrijn, iar viața ei se va dovedi în continuare o luptă. Dacă va avea parte sau nu de succes și dacă se va putea bucura în sfârșit de dragoste, ar fi frumos să descoperiți singuri citind acest roman, care a fost comparat cu foarte cunoscutul titlu al lui Tracy Chevalier, Fata cu cercel de perlă (apărut la noi, tot la Polirom, în mai multe ediții, în traducerea lui Horia Florian Popescu). Și nu fără justificare. Tot în Delft se petrec lucrurile și cam în aceeași perioadă. Unde mai pui că până și pictorul Johannes Vermeer apare în ambele cărți, chiar dacă în situații total diferite? Însă, dincolo de eventualele potriviri, în Albastrul din miez de noapte, Simone van der Vlugt reușește să prezinte în detaliu două momente teribile: efectele epidemiei de ciumă, când cadavrele sunt lăsate pe străzi ca să fie încărcate în căruțe și când se interzice trasul clopotelor pentru morți ca să nu-i sperie pe oameni și mai mult, dar și explozia unui depozit cu praf de pușcă din Delft.
„Probabil că toți suntem chinuiți de vinovăție și de frică. Ce știm cu adevărat despre oamenii de lângă noi? Toți avem secrete mari și mici, în jurul cărora ne clădim viața cât putem mai bine.“ Catrijn își poartă secretele cu mult curaj, în ciuda vremurilor și a dramelor care se ivesc la tot pasul. Cumva, Dumnezeu sau, dacă acceptați mai ușor termenul, soarta îi oferă din când în când câte o luminiță, câte un dram de speranță. Rembrandt, pe care l-a cunoscut cândva datorită Brigittei, într-o scurtă vizită care-i va rămâne mereu proaspătă în memorie, o va urmări cu pofta lui de creație, din care se va molipsi. „Munca pe brânci e un leac bun pentru tristețe. Nu-ți umple golul din suflet, însă te face să nu te mai gândești așa de mult la el.“ Până la urmă, într-un veac în care arta și industria au parte de un avânt uriaș, unica șansă a femeii este devotamentul față de bărbat. Și, cum răzvrătirea atrage după sine oprobriul, pentru Catrijn munca și talentul în materie de pictură se pot dovedi salvatoare.
Cu o scriitură care evită prețiozitățile, simplă, dar pe fundalul unor evenimente mereu alerte, Simone van der Vlugt reușește să țină trează atenția cititorului și să ofere, în același timp, o imagine foarte bună asupra epocii și a condiției femeii. Chestiune care îi reușește cel puțin la fel de bine și în Iubita pictorului, roman publicat recent tot la Polirom (2021).
Să-l cunoaștem mai bine pe Rembrandt van Rijn
Suntem în aproximativ același orizont spațial și temporal: 1650, pe un drum de țară de lângă Amsterdam, și ascultăm în aceeași manieră din cartea precedentă mărturia unei femei. Geertje Dircx povestește pentru început cum este arestată și dusă la casa de corecție din Gouda, pentru ca ulterior să fie condamnată la doisprezece ani de detenție din cauze care i se par, pentru moment, uluitoare: furt, dezicere de contract și desfrâu.
Dacă și în Albastrul din miez de noapte am întâlnit un cadru realist, pe baza căreia scriitoarea neerlandeză a ridicat un castel ficțional, aici parcă este vorba despre și mai mult adevăr istoric. Simone van der Vlugt a studiat documente de epocă pentru a scrie această carte și pentru a oferi o imagine nouă în legătură cu Geertje Dircx, o femeie care a existat în realitate și care a avut o relație cu renumitul pictor Rembrandt van Rijn.
Fiind vorba tot despre un roman scris la persoana întâi singular, avem parte, la fel, de o mărturie redată treptat, subiectivă și pe alocuri incompletă, o redare de fapte și momente care să țină trează atenția cititorului. Asemenea lui Catrijn, Geertje ajunge ca menajeră într-o casă nobilă. În cazul de față, în casa lui Rembrandt, pentru a avea grijă de soția sa bolnavă, Saskia, și de fiul lor, Titus.
Cum stilul scriiturii este asemănător – simpluț, dar neplictisitor datorită unor detalii care prezintă epoca și acțiunii mereu alerte –, ce atrage atenția la acest roman este portretul lui Rembrandt. Un bărbat mai degrabă aspru, conștient de celebritatea sa, însă nepriceput la chestiunile financiare, Rembrandt suferă din cauza bolii soției sale. Cum a pierdut deja trei copii, moartea Saskiei îl susține pe Rembrandt când i se confesează lui Geertje: „Ce fel de Dumnezeu este acela care mai întâi dă din belșug, iar apoi ia totul înapoi? (…) Saskia și cu mine am avut câțiva ani frumoși împreună, însă am pierdut trei copii, un băiețel și două fetițe. Rombertus a trăit doar două luni, fetițele, nici măcar două săptămâni. Cu ce am greșit în ochii lui Dumnezeu ca să merităm atâta suferință?“.
Mai mult decât în bestsellerul Albastrul din miez de noapte, aici este vorba despre Dumnezeu și religie. De exemplu, când află că sora lui, Geertje, a devenit amanta lui Rembrandt, fratele său Pieter îi spune: „Nu suntem oameni bogați, de vază, însă am primit o educație calvinistă temeinică și știm ce e îngăduit și ce nu. Tata ar fi răspuns la fel, iar eu, ca un cap de familie ce sunt, vorbesc și în numele lui. Dacă nu-ți îndrepți viața păcătoasă, nu mai ești bine-venită aici.“
Condamnată și abandonată de familie din cauza unei dogme obtuze, Geertje luptă cu arme puține pentru a-și demonstra bunele intenții și a-și apăra onoarea. Totuși, când până și Rembrandt se întoarce împotriva ei, nu-i mai rămâne decât răbdarea și speranța unui ajutor miraculos. Va veni acest ajutor sau nu? Rămâne de văzut în romanul lui Simone van der Vlugt, care păstrează oarecum trunchiul din Albastrul din miez de noapte – personajul feminin central, care-și povestește chinurile și încercarea de a ieși din impas.
Aici este foarte interesantă perspectiva asupra lui Rembrandt (prezentat doar în fugă în cartea precedentă). De asemenea, cred că e ceva mai reușit tonul confesiv al protagonistei. Geertje se dezvăluie ceva mai mult decât Catrijn. Poate și din cauza detenției, ea este mai mult o voce care vorbește despre suferință și răbdare: „În atâtea și atâtea nopți de nesomn, în care mă frământă tot felul de gânduri, îmi dau seama că singurătatea cea mai rea este aceea pe care o simți când știi că nimeni nu se gândește la tine“.
Cu siguranță, portretul pe care Simone van der Vlugt i-l face lui Rembrandt prin ochii lui Geertje Dircx va stârni interesul și comentariile iubitorilor de pictură. În cheie ceva mai contemporană, Geertje (de altfel și Catrijn) este o luptătoare în numele feminismului. Puțini sunt cei dispuși să sprijine sau să-i dea dreptate unei femei. Puțini sunt cei care au urechi pentru vocea femeii. Puțini sunt cei care pot privi o femeie dincolo de un obiect sexual sau de profilul de menajeră.
Iată că Simone van der Vlugt, pe seama unei atente documentări, reușește să facă puțină lumină în acest cadru, în care bărbatul – mai mult sau mai puțin faimos, mai mult sau mai puțin căzut sub puterea exercitată de religie – are întotdeauna dreptate.