„Marile simfonii pe care le auzim câteodată în suflet sunt mute“, spune Nichita Danilov care în acest an a publicat, la Editura Polirom, volumul de proză scurtă Simfonia mută. În rândurile care urmează, scriitorul ne invită în lumea sa plină de magie, încă din anii copilăriei, petrecuți în satul bucovinean Climăuți, de la granița cu Ucraina, până azi, când se întreabă „la ce încercări ne va mai supune istoria“.
SIMFONIA MUTĂ. Cea mai recentă dintre cărțile dumneavoastră este volumul de povestiri Simfonia mută, apărut în acest an la Editura Polirom. Care a fost punctul de plecare pentru cele 11 povestiri din volum? Cum ați lucrat de această dată? Din ce se inspiră cartea de față?
Sunt, probabil, mai multe puncte de plecare și mai multe bifurcații de la care pleacă această carte. Căci fiecare povestire își are povestea ei și un anumit punct din realitate, din biografia sau din trăirea mea, în jurul căruia se țese povestea. Să luăm, de pildă, prima povestire inclusă în Simfonia mută, intitulată Misionarul, care începe astfel: „Toată noaptea suflase un vânt aspru, șuierând printre liniile de cale ferată, zguduind geamurile și ușile. În balcon, rufele întinse pe sârmă fuseseră smulse de rafale și aruncate în stradă. Am ieșit, spre dimineață, și am început să alerg după ele, culegându-le de pe mijlocul bulevardului. Nu se vedea nici țipenie de om. Doar tramvaiele și microbuzele așteptau goale la capătul traseului să-și facă apariția, ieșind de pe scările blocurilor scufundate în întuneric, primii călători“. Când am început această povestire, locuiam în Păcurari (n.r. – cartier din Iași), aproape de capătul orașului. Aici, atunci când se declanșa, vântul avea puteri apocaliptice. Aproape nu puteai să stai în calea lui. Țin minte că odată, în toiul iernii, când au ieșit din bloc soția și fiica mea Larissa, crivățul aproape le-a luat pe sus. A fost o scenă desprinsă parcă din Chagall. În timp ce mergeau spre colțul blocului, deodată Larissa s-a ridicat aproape la doi metri de pământ, iar Cristina, care o ținea de mână, era cât pe ce să zboare și ea. Scena asta mi s-a întipărit profund în memorie. Ea s-a suprapus cu o altă întâmplare, ușor neverosimilă, când cineva, un fost prieten de-al meu din tinerețe, a descins precipitat în biroul meu de la Casa de Cultură și mi-a spus că a venit să mă salveze din mâinile Necuratului, în mrejele căruia căzusem din pricina orgoliului și a vanității mele de nemăsurat. Bineînțeles, și din pricina literaturii, care mi-a stimulat orgoliul. „Am venit – mi-a spus, vechiul meu amic, pe care nu-l mai văzusem de vreo zece ani de zile – să-ți intermediez relația cu Dumnezeu. Eu sunt mesagerul“. „Mesagerul cui?“, l-am întrebat de curiozitate. „Mesagerul celui Atotputernic“, mi-a răspuns. „Te-a trimis El sau ai venit din propria-ți inițiativă?“ „Din propria-mi voie, dar probabil cu dezlegarea Lui…“ „Și de ce ai făcut asta, din amiciție?“ „Nu din amiciție, ci din simțul datoriei pe care o am de îndeplinit pe pământ.“ „Datorie față de cine?“ „Față de toți, inclusiv față de tine și față de Dumnezeu…“ „Dar bine, amice, i-am răspuns. Sunt impresionat de gestul tău, și îți mulțumesc că te-ai gândit să mă salvezi din ghearele Necuratului, numai că, vezi, lucrurile stau un pic mai altfel decât îți imaginezi. În relația cu Dumnezeu, eu nu am nevoie de intermediari. Comunic singur, așa cum pot. Iar când am nevoie de un intermediar, merg la capătul pădurii și mă rog îngenunchind la rădăcina unui pom…“ „Văd că nu te vindeci de vanitate!“, a spus vizitatorul meu, ușor iritat. „Fiecare cu vanitatea lui, i-am replicat. Tu cu a ta, eu cu a mea. Uneori trebuie să alegi și această cale ca să ajungi la adevărul ce stăruie în tine“, i-am răspuns. „Eu lupt pentru un singur adevăr. Pentru adevărul Lui, care are o singură față, și nu mai multe.“ „Și nu te apasă câteodată îndoiala?” „Nu mă apasă, căci adevărul mă apără de îndoieli…“ Am vrut să-i dau o repică pornind de la afirmația lui Descartes, care spune că: „Pentru a investiga adevărul este necesar să ne îndoim, pe cât posibil, de toate lucrurile“. Și mai spunea același Descartes că spiritele limitate nu se îndoiesc de sine niciodată, fiind convinse că dețin adevărul pur. Or, adevărul pur te poate duce la orbire. Uneori, la nebunie. M-am despărțit destul de bulversat de fost meu prieten. Care ridicându-și pumnii strânși spre becul aprins în tavan, a rostit pe un ton mânios blesteme și cuvinte aspre la adresa mea, cuvinte ce mi s-au înfipt ca niște pumnale în inimă. Ei bine, acum întorcându-mă la întrebarea ta, consider că din aceste două evenimente disparate între ele – vântul ce bătea în Păcurari și întâlnirea aceasta – s-a închegat povestirea, iar eu am devenit Misionarul.
PROZĂ SCURTĂ. Sunteți poet, romancier, iar cu Simfonia mută vă întoarceți la proza scurtă. Cum vă raportați la genurile și formele literare, de care vă simțiți mai legat?
În prezent, dacă stăm să ne gândim, nu există mari diferențe între genurile literare. Sau, dacă există, diferă doar formele, conținutul e însă același: cunoașterea multiplelor straturi ale sufletului omenesc. Dar și diferențele între forme, pe parcursul vremii, s-au mai atenuat. Să luăm, de pildă, marile romane ale secolului XX. Ulise de Joyce, Procesul de Kafka, Muntele vrăjit de Thomas Mann, Orbirea de Elias Canetti, Maestrul și Margareta de Bulgakov, romanele lui Faulkner, Veacul de singurătate al lui Garcia Márquez, romanul Toba de tinichea de Günter Grass sau romanele lui Vargas Llosa, toate aceste cărți și multe altele se învecinează mai mult cu poezia, în sensul vizionar al cuvântului, decât cu proza propriu-zisă. La fel se întâmplă și cu romanele lui Gogol, cu scrierile lui Poe sau cu cele ale lui Flaubert și Proust. Asta pe de o parte, pe de alta și mulți dintre marii poeți ai secolului XX își trag seva din breșele pe care le-a făcut Joyce prin Ulise, dar și din alți scriitori vizionari. Și pot da câteva exemple: T.S. Eliot și Ezra Pound, ca și o mare parte din poezia americană modernă și postmodernă. Asta e limpede ca bună ziua. Dar asta nu înseamnă că T.S. Eliot sau Ezra Pound nu sunt poeți mari. Sunt, sunt poeți uriași. Și ei, la rândul lor, au revoluționat poezia. La proză scurtă s-a întâmplat la fel. Moartea și busola a lui Borges e poezie pură. În ce mă privește, trec fără prea mari probleme de la un gen literar la altul. Totul depinde de starea mea lăuntrică și de obsesiile de care sunt cuprins într-un moment sau altul.
MAGIE. Povestirile dumneavoastră din acest volum au o atmosferă aparte, încărcată de magie. Cum se obține magia în literatură? Cum se construiește vocea în stare să întindă o vrajă?
Se construiește foarte simplu. Te duci noaptea în pădure și culegi bureți. Culegi și ierburi. Apoi vii acasă și le tai, amestecându-le într-un ceaun așezat la un foc mic. Când amestecul începe să se încingă, iei ceaunul de pe foc și începi să faci inhalații, aruncând din timp în timp câte un pumn de consoane și vocale umede peste tăciunii aprinși. Amesteci apoi focul cu apa și invoci spiritele ce veghează asupra împărăției morții. Când vei auzi răsunând glasuri undeva în preajma ta, trebuie să fii pregătit, căci ai ajuns aproape de revelație. Cu un ultim efort de voință, te ridici deasupra podelei și începi să levitezi, rotindu-te prin cameră din ce în ce mai repede. La un moment dat vei avea intenția să te oprești. Dar trebuie să treci peste tentația asta și să te rotești în același sens, căci, dacă te vei opri, există riscul să fii expulzat din eul tău interior, intrând fără voia ta în hăul unui alt eu, care te va bulversa. Când simți că ai ajuns la capătul coridorului, deschizi ochii și începi să-ți reamintești ce s-a întâmplat cu tine în acest interval de timp. Iar, când te liniștești, treci totul pe hârtie. Așa se construiește, desigur, cu aproximațiile de rigoare, atmosfera de magie literară. Magia trebuie să existe în doze mai mari sau mai mici în orice carte. Căci o carte care nu conține nici un sâmbure magic nu conține nici suflet. Iar cărțile trebuie să aibă suflet. Sufletele se ascund înăuntrul literelor. În fiecare literă, ca într-o scorbură, câte un mic suflet. Aș vrea să intru înăuntrul literelor și să mă joc cu ele. Ei bine, uneori chiar mă joc. Și jocul acesta ține de magie. După cum ține de magie și gândirea propriu-zisă. Căci gândurile fiecărui om se adună într-un nor, sau mai degrabă într-o sferă invizibilă, ce levitează deplasându-se încet dintr-o galaxie în alta, dintr-un capăt al universului în altul. În jurul acestei sfere invizibile se rotesc iubirile, iluziile, deziluziile, frustrările și alte sentimente umane. Nimic din ce am gândit și din cele ce am trăit nu piere. Gândurile noastre suspendate în aer sau în vid adună în jurul lor alte gânduri și alte sentimente. Și tot așa, mereu așa… A, E, I, O, U, oare cât de articulat e universul nostru cognitiv?
NOTE BIOGRAFICE. Sunteți născut în zona Sucevei, în anii ’50, și aveți rădăcini ruso-lipovenești. Cum v-a influențat literar spațiul și timpul în care ați crescut, în care v-ați format?
M-am născut pe 7 aprilie 1952, de Bunavestire pe stil vechi. Probabil pe la orele 10.30-11.00, acasă, nu la spital, în camera de oaspeți. Asta o știu de la mama. Desigur că mama nu s-a uitat la ceas în momentul când am venit pe lume, s-a uitat însă pe geam și a văzut lumea ieșind de la biserică și închinându-se. A auzit și clopotele vestind, bătând de sărbătoare. Casa noastră se afla vizavi de biserica verde. O biserică de lemn care a ars la scurt timp după ce am plecat din sat. În preajma ei mi-am petrecut o mare parte din copilărie. Mă leagă multe amintiri, care din când în când îmi revin în memorie sau în vis. Îmi amintesc de scara în spirală ce urca în clopotniță, de pânzele de păianjen ce acopereau sfeșnicele. De cuiburile de bufniță pe care le vedeam acolo. De pârâuașul ce curgea susurând prin mijlocul curții noastre. De castanul crescut lângă fântână. De peștii ce înotau la suprafața ei.
M-am născut în nordul Bucovinei, într-un sat situat la graniță, unde harta României se agață în cui. Mi-am trăit copilăria acolo, exilat într-un fel de Ev Mediu postmodern, având impresia că mă aflu în centrul lumii. În plină eră proletcultistă, în timp ce Dumnezeu era hulit pretutindeni în jur, în satul meu credința, portul, datinile și obiceiurile rămăseseră neschimbate de câteva veacuri. Am avut parte de o copilărie fabuloasă. Am trăit într-o comunitate închisă, într-o lume în care Evul Mediu era la el acasă. Dogmele și cutumele unei astfel de lumi mi s-au imprimat adânc în suflet, încă din fragedă copilărie. În satul meu totul era, deopotrivă, demonic și dumnezeiesc. Diavolii, ca de altfel și îngerii buni ai Domnului, erau prezenți pretutindeni. Diavolul se ascundea sub așchiile de lemn tăiate duminica, împrăștiate prin iarbă; se ascundea sub pietrele din rău, în mâlul apei, sub punte, în balamalele porților, pe acoperișul caselor, în ieslele vitelor, în cuștile câinilor, uneori cobora și în fântânile lăsate de izbeliște, tulburând apa; se ascundea în vatră, în oalele puse pe foc, în cănile de apă lăsate fără capac; de aceea omul, atunci când trebuia să facă un lucru, mai întâi de toate trebuia să rostească în șoaptă o rugăciune și să purifice tămâind locurile unde s-a ascuns necuratul. Pentru alungarea duhurilor rele, îngerii Domnului veneau cu trâmbițe tăcute și cu sulițe lungi și nevăzute și îi împingeau pe diavoli înapoi în bezna luciferică. Oriunde te duceai, îl găseai pe Dumnezeu. Binele și răul se amestecau de-a valma și, pentru a le putea separa, trebuia să apelezi la rugăciune, dimineața și seara, uneori și noaptea târziu, atunci când forțele nevăzute ale întunericului îți invadau somnul.
AMINTIRI DIN BUCOVINA. Ce alte amintiri păstrați de atunci?
În afară de Dumnezeu mai era și granița, ca o formă materializată a răului. O graniță dureroasă, ca o rană vie. Ea fusese trasată între satul meu, Climăuți, și satul unde se născuse mama, Fântâna Albă, acolo unde a avut loc și masacrul.
Granița separa două lumi, a noastră și cea de dincolo. Și dacă la Climăuți te puteai întâlni cu îngerii lui Dumnezeu pe pajiște, la cimitir sau pe ulițele satului, dincolo de granița marcată de un gard înalt de sârmă ghimpată și câțiva stâlpi, indicatori pe care străluceau însemnele unei puteri întunecate, îngerii fuseseră alungați și în locul lor bântuiau patrulele de soldați…
Granița m-a urmărit pretutindeni. A fost o prezență constantă în existența mea. M-a urmărit și în anii de școală, și în perioada facultății, m-a urmărit și în viața literară, și în cea socială. Între mine și ceilalți s-a aflat întotdeauna o fâșie arată peste care nu puteam trece. Câteodată, fâșia era străjuită de sârmă ghimpată. Câteodată ea devenea o simplă linie imaginară trasată pe o foaie de hârtie. Încercam să trec dincolo de marginea ei, făceam un pas spre ceilalți, apoi reveneam în banca mea. Granița mi-a încărcat sufletul de revoltă, dar și de multă, multă poezie.
Da, în vremea copilăriei mele am fost fascinat de graniță. Acolo, aproape de linia orizontului, departe de gardul de sârmă ghimpată pe lângă care treceau patrulele sovietice ținându-și puștile automate lipite cu mândrie de piept, se întindeau galbene lanuri de grâu, lanuri de orz, lanuri de ovăz și lanuri de rapiță, iar după ele ulițele satului Fântâna Albă, locul unde se născuse mama și de unde bunicii mei, împreună cu cele trei mătuși ale mamei, temându-se să nu fie arestați cu toții ca dușmani ai poporului, cum s-a întâmplat cu atâția alții, și trimiși în Siberia, și-au lăsat casa și tot avutul lor în grija fiului mai mare și au trecut granița în România. Aici au pribegit vreme de doi ani fără acte, ascunzându-se prin gări, călătorind cu marfarul, lucrând cu ziua munci din cele mai grele; trăind tot timpul cu teama în suflet, au călătorit dintr-un oraș în altul, ajungând la Suceava, de unde au plecat în Ardeal, iar de acolo în Banat, de unde s-au întors în Bucovina lor natală și s-au stabilit la Rădăuți. Bunul Dumnezeu i-a ținut în viață. Bunicii mei nu și-au revăzut satul natal, unde cele trei biserici fuseseră transformate în depozite și grajduri pentru vite. Unele dintre icoanele vechi, aduse din Rusia de strămoșii lor care plecaseră în exil prigoniți de țari pentru credința lor dreaptă, fuseseră tăiate în bucăți și aruncate pe foc, altele au fost ascunse în poduri sau puse în cufere și îngropate la marginea pădurii. Icoane vechi de pe timpul lui Teofan Grecul și Andrei Rubliov… Crucile de pe biserici fuseră și ele date jos, clopotele topite, din bronzul lor bolșevicii, dând dovadă de mult zel, au turnat câteva busturi ale marelui conducător al tuturor popoarelor, Iosif Vissarionovici Stalin. În locul clopotelor, vuia singur, noaptea, plin de disperare, vântul.
Ziua însă cupolele aurite ale bisericilor străluceau în soare. Priveam fascinat de aici, de la marginea satului meu natal, contururile vechilor lăcașe, fără să știu că în locul crucilor bolșevicii înfipseseră în cupole stele roșii în cinci colțuri.
ANII ’80. Deși nu ați studiat la București, ați făcut parte din Cenaclul de Luni al optzeciștilor? Cum erau anii aceia?
Nu știu dacă am făcut parte, dar de citit, am citit acolo. M-am format însă la Iași, mai mult la academia liberă, la Rarău, la Corso, la Stud Bar și în alte locuri, în compania unor prieteni, care înțelegeau ideile mele și se lăsau contaminați de ele, după cum și eu mă lăsam contaminat de ideile lor. Cenaclurile erau supravegheate în perioada aceea, erau infestate de informatori. Probabil că mai puțin Cenaclul de Luni, ce se afla sub patronajul lui Manolescu. În Iași însă, după cum am aflat mai târziu, fiecare cenaclu avea doi-trei informatori, racolați din rândul cenacliștilor. Asta s-a întâmplat și în perioada anilor optzeci, dar și în perioada anilor șaizeci și șaptezeci. De aceea, în mod instinctiv, eu preferam academia liberă. Și aici, desigur, bântuiau tot felul de fețe dubioase ce te trăgeau de limbă, dar, luat de avânt, eu mă simțeam în siguranță. Acum studiind anumite arhive, știu că printre cei racolați s-au aflat și unii dintre prietenii mei apropiați. Le știu numele, dar nu le port pică. Oricum, cu sau fără voia lor, ei au contribuit la formarea mea ca scriitor. Dumnezeu să le ierte derapajele.
MAI PUȚIN OBIȘNUIT. Aveți studii în domenii ca economie sau arhitectură, ba chiar ați lucrat cândva și ca economist, înainte de a vă dedica profesiilor din zona umanistă. Cum trăiați pe atunci și cum v-ați împăcat cu o astfel de activitate, destul de neobișnuită pentru un scriitor?
O, m-am împăcat minunat și nu am regretat niciodată că n-am urmat Filologia. Atât Arhitectura, cât și Facultatea de Științe Economice – secția Economia industriei, comerțului și transporturilor – mi-au deschis ferestre și porți nebănuite spre înțelegerea sintetică și mai profundă a lumii. Gândește-te că am studiat acolo materii precum istoria și geografia economică a lumii, teoria probabilităților și a jocurilor de noroc, dar și relații economice internaționale, un curs fabulos, susținut de fostul rector al Universității „Alexandru Ioan Cuza“, domnul Mihai Todosia. Și dacă înțeleg azi câte ceva din cele ce se petrec în jur, faptul acesta se datorează profesorilor pe care i-am întâlnit acolo. Cursurile lor nu erau seci, ci pline de miez. Chiar și cursul de contabilitate ținut de regretatul profesor Rusu, o somitate în materie, era fabulos. Profesorul Rusu nu preda, ci oficia cursul, după un ceremonial ce-ți aducea aminte de procesiunile religioase. Părea să fie mai degrabă cardinal sau papă decât profesor. Și nu era lipsit de umor. După cum nu era lipsit de umor nici profesorul de istorie economică a lumii, domnul Botez. Examenele la această materie erau un adevărat spectacol. Cred că nici Caragiale, nici Kusturica nu ar fi putut imagina scene mai bizare. Profesorul asculta studenții abordând o figură sobră. Când un student răspundea prost, căutând să-l îmbrobodească, se ducea și deschidea larg geamul, pentru ca prostia emisă de studinte să iasă afară, sau se ascundea sub cadră și își astupa urechile, lăsând studentul să vorbească la pereți. Atunci însă când prostia ajungea la cote maxime, își scotea pantofii și-i arunca țintind în capul vorbitorului. Era un bun retor, depășind cu mult prin atitudinea lui mediul academic scorțos în care se formase. Deși părea un zbir, a trăit și a murit ca un poet. Nici Rilke nu a avut parte de o moarte mai frumoasă, mai încărcată de semnificații. Mă obsedează și acum sfârșitul lui. Profesorul își plimba nepoțica pe aleile parcului Copou. Era primăvară. Totul era înflorit. Fetița se învârtea în jurul lui, iar el se prefăcea că aleargă după ea. La un moment dat, micuței i-a sărit săndăluța din picioruș. Profesorul s-a aplecat, a cules săndăluța din iarbă și a dat s-o încalțe. N-a mai apucat, căci, din pricina efortului, a făcut atac de cord. Dar nu numai eminentul profesor Botez, care studiase, printre altele, teologia și filosofia (avea o admirație nemărginită față de Spațiul mioritic al lui Blaga), era în esența lui poet. Poet era și profesorul de matematici înalte, domnul Diaconița. Lecțiile lui erau ca niște inițieri în alte lumi, dominate de ecuații cu n necunoscute. Nu ne cerea mare lucru. Nici măcar nu trebuia să fim atenți la cursurile lui. Iar la examene nota cea mai mică era 7. Semăna cu un pianist sau mai degrabă cu un dirijor ce-și ridica ritmic brațele animând o orchestră nevăzută. Și la fiecare mișcare a brațelor sale lungi pe table apăreau cifre și litere grecești încadrate în paranteze pătrate, eliptice sau triunghiulare atât de complicate, încât privindu-le din bancă de multe ori aveam impresia că mă aflu nu în fața unei table, ci a cerului înstelat pe care se perindă zeci de mii de constelații. Profesorul Diaconița, care nu venea niciodată în întregime treaz la cursuri, avea formule pentru orice mister nedezlegat, pentru orice fenomen și pentru orice lucru. Avea ecuații pentru numere de magie de la circ, ecuații pentru cum poți scoate un as din mânecă în timpul unei partide de poker fără să fii observat. Sau cum să rostești o rugăciune invocându-l pe Dumnezeu. Desigur, nu mă îndoiesc că avea formule și pentru chemarea forțelor necurate, aflate sub acoperirea beznei pe pământ sau chiar la cursul lui. După cum avea și formula tainică a nașterii universului din marele nimic și formula pentru dispariția lui la pocnetul unui deget nevăzut în aer. Cu astfel de profesori, nu aveai cum să nu devii poet. În cap îți pătrundeau nu numai ecuații și mulțimi de numere raționale și iraționale,
ci și poezie. Multă, multă poezie. Mă și mir că o parte din foștii mei colegi nu s-au apucat de scris, ci și-au urmat meseria. Ascultându-i în sala de cursuri pe acești dascăli de elită, încet-încet, am început să înțeleg că universul întreg e numai conștiință. Că nu există nici cea mai infimă părticică de materie situată undeva la mii și mii de ani lumină în spațiu care să nu rezoneze în interiorul tău. Căci ea e o infimă parte din tine, iar tu o infimă parte din ea. Culmea e că lecția această am deprins-o urmând o facultate materialistă.
SCRIITOR DIN ROMÂNIA. De-a lungul anilor, ca scriitor, ați fost prezent în numeroase antologii din afara României, cum vă raportați la scena literară internațională scriind într-o limbă minoră, ca româna?
Nu m-a frământat prea mult această chestiune. Eu știu că limba e și ea o graniță peste care e foarte greu de trecut. Nu-mi fac, în acest sens, prea multe iluzii. Știu că totul ține de destin, dacă destinul meu e să fiu cunoscut, atunci mi se vor deschide în față, acum sau mai târziu, porți nebănuite. Dacă nu, nu.
Dar vorbesc cu păcat: chiar zilele acestea am primit prin poștă revista „Die Horen“, în care mi-au apărut patru pagini de poezii, în traducerea lui Jan Koneffke. Un traducător de elită. În curând urmează să-mi apară, dacă lucrăturile nu vor lua o turnură tragică și războiul nu se va extinde în toată Europa, o antologie la o editură din Elveția, în traducerea aceluiași minunat Jan Koneffke, pe care încă nu l-am întâlnit în carne și oase. Comunicăm online. Ajungând aici, țin să-i mulțumesc și Gabrielei Adameșteanu, care a făcut intermedierea. De-a lungul vremii, am mai avut surpriza să fiu tradus de oameni pe care nu-i cunoșteam. Sean Cotter de pildă, profesor la Universitatea din Dallas și poet. Și Danilo De Salazar, de la Universitatea din Calabria, unde am fost invitat, de altfel, la o serată literară.
SOCIETATE. Mai are scriitorul astăzi și rolul de observator al societății în care trăiește sau acesta s-a pierdut? Dumneavoastră cum priviți spre realitatea din jur, ca scriitor?
Noi judecăm lumea, dragă Alina, după informațiile pe care ni le furnizează presa sau alte surse mai mult sau mai puțin oficiale, dar nu ținem cont de cele pe care ni le furnizează intuiția și bunul simț, care sunt ascunse dintr-un motiv sau altul de micile și mai cu seamă de marile state ale lumii, și care rămân pentru totdeauna îngropate undeva în neant. Uneori, din acest punct de vedere, partea nevăzută a lucrurilor se relevă doar minții sufletului nostru, care însă nu are suficientă putere pentru a le rosti.
De cele mai multe ori realitatea e neașteptată și ea iese în întâmpinarea ta, în întâmpinarea frământărilor și a întrebărilor pe care ți le pui legate de rostul omului în lume și despre adevărul ultim. Răspunsurile le găsești oriunde și oricând. Și aceasta pentru că, dacă știi s-o interpretezi, realitatea îți arată și partea nevăzută a ei. Ea îți scoate în față o serie de simboluri care nu sunt altceva decât o proiecție a arhetipurilor ascunse în subconștient. Legat acum de teama de război și de alte evenimente ce se rostogolesc cu forța unui taifun în viața noastră, ce aș putea să spun? Probabil că presentimentele și-au pus amprenta puternic asupra mea, căci, iată, în ultima vreme sunt bântuit de un coșmar cumplit ce se repetă aproape noapte de noapte. În vis îmi apare că s-a produs extincția și că pe pământ a rămas un singur om. O entitate ciudată, un hermafrodit, jumătate bărbat, jumătate femeie eternă. O entitate care se înmulțește prin sciziune nucleară, umplând pământul cu o nouă lume. Dimineața, când mă trezesc îngrozit din vis, stau mult timp cu ochii închiși și mă întreb dacă ființa mea a rămas aceeași sau a fost contaminată de teamă, suferind mutații genetice din pricina radioactivității substanțelor nocive ce plutesc în aerul epocii.
DIPLOMAȚIE. O vreme, la sfârșitul anilor ’90, ați lucrat în diplomație, pentru Ambasada României în Republica Moldova. Cum vedeți azi, în mileniul al III-lea, legătura dintre cele două țări, mai ales în contextul războiului din Ucraina și al tensiunii cauzate de acesta în regiune?
Relația nu e chiar atât de simplă pe cât pare. Basarabia, probabil și din cauza ocupației țariste și apoi sovietice, trăiește complexul fratelui mai mic, care e dominat de fratele mai mare. Dincolo de patriotismul afișat, descoperim și o anumită prudență, o anumită suspiciune. Basarabia ar veni cu tot sufletul spre România, dar, având în spate un trecut tragic, face doi pași înainte și unul înapoi. Ar vrea să se asigure că totul va fi bine și nu va mai trece prin traumele prin care a trecut. Apoi, în anumite straturi ale societății poate fi descoperit și sindromul Stockholm, al victimei care se atașează de călău. În ce privește atitudinea României, nici aici lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Prea puțini sunt cei care înțeleg adevărata natură a acestui spațiu. România, care și ea joacă uneori rolul fratelui mai mare, e de fapt prizoniera fratelui mai mic. Dar aici nu știu dacă e vorba de complex, ci mai degrabă de o acumulare de fapte care nu au fost duse până la capăt, nici de o parte, nici de alta. Orice am spune și orice sentimente am avea, Basarabia e România. O Românie cu mult suflet.
COTIDIAN. Cum ați resimțit acești doi ani de pandemie, urmați de apariția unui conflict armat de care ne desparte numai o graniță? Cu ce gânduri urmăriți tot ce se întâmplă?
Ne-a fost dat să vedem pe viu căderea comunismului. Ne-a fost dat să asistăm la descompunerea URSS. În curând vom asista, probabil, și la sfârșitul epocii lui Putin și la dezmembrarea Rusiei.
Asistând la căderea comunismului și descompunerea Imperiului Răului, cum numea Uniunea Sovietică președintele american Ronald Reagan, am crezut că asistăm și la căderea forțelor malefice ce macină omenirea. Speranța noastră s-a dovedit a fi deșartă, căci, de fiecare dată după ce a fost învins, răul a renăscut din propria-i cenușă, în același loc, dar și în altele, îmbrăcând mereu o altă formă, mult mai subversivă și mult mai periculoasă. Oare la ce încercări ne va mai supune istoria? Ne-am obișnuit atât de mult să se vorbească despre escaladarea tensiunilor și despre război, încât orice informație catastrofală ce se rostogolește dinspre această zonă noi tindem s-o percepem aproape ca pe o stare de normalitate. Și faptul acesta e grav, foarte grav. De ce cu mic, cu mare, popoarele lumii nu i-au oprit pe liderii care răspund de destinul lor să se înarmeze? Luptăm pentru libertate, dar ne înarmăm până în dinți, ca să apărăm pacea! Stăm pe un butoi de pulbere gata-gata să explodeze și aproape că nu reacționăm sau reacționăm nu după cum ne dictează conștiința, ci după vor să reacționăm cei care ne coordonează destinele. Până acum era inevitabil războiul dintre Rusia și Ucraina, în curând însă, după cum vedem că se desfășoară evenimentele, va deveni inevitabil și un război dintre Rusia și NATO.
Desigur, va deveni inevitabil și războiul nuclear, ca de altfel și confruntarea – și ea inevitabilă – dintre NATO și China. Mă întreb, totuși: pe lumea aceasta mai există rațiune?