Aurora Liiceanu e o prezență constantă în lumea literară românească. Cărțile ei apar cu o regularitate de metronom și de fiecare dată cu alt subiect. Chiar dacă stilul este recognoscibil, cărțile scrise de ea vor provoca de fiecare dată, grație subiectului ales și al manierei de punere în evidență a acestuia.
Subiectul, paradoxal, nu este o ea sau un el, ci o idee. Personajele, alese întotdeauna cu grijă, reale sau plăsmuite, nu fac altceva decât să se pună în slujba ideii. E o calitate rarisimă, care, îndrăznesc să afirm asta, derivă din pregătirea ei inițială. Psiholog de mare forță, cu practică de cercetare care se întinde de-a lungul anilor, Aurora Liiceanu reușește să nu piardă oamenii pe traseul literar al construcției în sine, ci din contra, ei devin valoroși în măsura în care se adună în jurul ideii cărții.
Seria de autor
La Editura Polirom prima carte scrisă de Aurora Liiceanu a fost Rănile memoriei. Nucșoara și rezistența din munți, în 2003. Cartea a cunoscut ulterior și alte ediții, la aceeași editură, iar în 2009 a apărut Prin perdea, un volum de memorii personale – care și el a cunoscut mai multe ediții.
Așa se face că astăzi vorbim despre seria de autor Aurora Liiceanu, cu o grafică de copertă care o individualizează și o face inconfundabilă. O serie căreia Aurora Liiceanu i s-a dedicat în totalitate, căci de la Madlena (apărută în 2017) încoace volumele apar cu o ritmicitate demnă de cei mai buni scriitori profesioniști, dar nu e de ignorat și modul cum toate cărțile se adună în jurul unor idei-forță.
Memoria personală, vie, infidelă, dar care o transformă pe scriitoare într-o martoră a vremurilor, se combină cu un studiu intens, întins de-a lungul anilor și care s-a orientat în jurul câtorva obiective. Pentru Aurora Liiceanu personalitatea unui om este un construct a cărui existență se datorează unui amestec unic de cauze și factori. Așa se explică predilecția pentru conservarea mărturiilor sau faptelor celor care au participat la rezistența din munți din primii ani ai regimului comunist românesc (interes vizibil și în următoarele volume). Modele de viață în sine, oamenii aceia au făcut istorie fără să fie conștienți de asta, simțul datoriei, patriotismul și alte valori ce astăzi par uitate i-au determinat să reziste și să supraviețuiască în condiții de neînțeles pentru mulți dintre noi. Cartea a apărut într-o perioadă în care interesul publicului pentru aceste mărturii era mai mare decât în prezent și aici este momentul să-mi exprim regretul pentru regresul valoric care pare să dicteze lumea culturală românească. Astăzi se vorbește doar sporadic sau conjunctural despre aceste personalități, în timp ce numai câțiva entuziaști fac eforturi uriașe să găsească și să păstreze mărturii și dovezi despre oamenii care și-au păstrat verticalitatea și n-au făcut compromisuri, deși asta le-ar fi ușurat viața.
Amestec de memorii personale și ficțiune
Așteptarea Penelopei, Madlena, Sindromul Garbo. Despre celebritate și anonimat, Relații eșuate. Să nu te încurci niciodată cu un bărbat însurat, Efectul de undă, Totdeauna singură. Nefericiri paralele sunt câteva din cărțile de succes ale seriei de autor de la Editura Polirom. Un amestec de memorii personale și ficțiune puternic amprentat de calitățile intrinseci ale scriitoarei: rafinament, cultură generală consolidată printr-o îmbinare unică de experiențe/ experimente și observații de ordin profesional, iar fundamentul acestei combinații este, cum altfel, lectura asumată, continuă.
Mi-am imaginat-o de multe ori pe Aurora Liiceanu fișând cărți din cele mai diverse domenii, căci detaliul atrage întotdeauna atenția. Niciunul dintre personajele sale, femei ori bărbat, nu se ivește, pur și simplu, dintre paginile cărții. Pusi Cocea, Eleni și Tina, Charles și Anne Lindbergh, Greta Garbo, Zelda Joyce Carol Oates sau Catherine Pozzi reprezintă tot atâtea portrete de oameni cât se poate de reali, asociați deseori cu personaje din cărțile unor scriitori celebri, cu toții vin să alcătuiască o galerie de portrete unică în literatura românească. Se întâmplă să-i înțelegem și să ni-i apropriem pe oamenii aceștia pentru că Aurora Liiceanu are grijă să aducă în discuție noi calități, noi trăsături (să ne înțelegem, nu toate pozitive).
„Când am început cartea Aurorei Liiceanu, centrată pe conceptul de așteptare, aveam în minte variate forme de rezistență prin așteptare, de la cea îndelung exersată cu ajutorul mai multor tehnici și până la cea impusă din exterior, sub presiunea unor factori imposibil de ignorat sau de eludat. Aurora Liiceanu vorbește despre «așteptare» și despre «așteptători», referindu-se la câteva personaje din mitologie și literatură (Penelopa, soția lui Ulise, apoi Eszter, din romanul Moștenirea Eszterei, scris de Sándor Márai, Gatsby al lui Scott Fitzgerald, Florentino Ariza, personajul principal din Dragostea în vremea holerei, celebrul roman scris de Gabriel Garcia Marques), dar și la persoane reale, cum ar fi Hadley, prima soție a scriitorului Ernest Hemingway, Joyce Carol Oates, cunoscuta scriitoare americană sau cunoscutul niponolog Donald Keene. Sunt decupate diverse scene din viața acestora, sunt analizate relațiile lor, raportarea la diverse tipuri de așteptare, rezistența în fața presiunilor exterioare sau a tentației de a renunța. Uneori, așteptarea e benefică. Alteori, e distructivă, devoratoare la limita suportabilității.“ (Viorica Stăvaru pentru Bookhub, 6 aprilie 2020)
Fiecare volum este structurat în jurul unei trăsături cardinale
Cărțile Aurorei Liiceanu sunt destul de greu de încadrat din punct de vedere stilistic, poate de aceea Editura Polirom a găsit necesară înființarea seriei de autor, dar așa se explică și de ce toți cei care au scris despre volumele ei nu găsesc ca fiind necesară o anumită încadrare, așezare într-un spațiu literar bine delimitat. Cred că aici rezidă una din dorințele exprese ale autoarei, aceea de a scrie literatură, dar altfel decât toți cei cultivați de ea de-a lungul anilor. Găsesc aici și o nevoie de stabilitate, de ancorare a laturii ei profesionale (de care nu se dezice nicicum) astfel încât cartea ei de vizită să nu aibă de suferit.
Nu se va vorbi niciodată despre psihologul ratat (iertați-mă, dar nu mă împac nicicum cu femininul psihologă) Aurora Liiceanu, cum nu se va vorbi nicidecum despre scriitoarea ratată Aurora Liiceanu. Din fiecare rând al cărților ei răzbate, înainte de orice, ideea. Fiecare volum în parte este structurat în jurul unei trăsături cardinale (ca să folosesc jargonul psihologilor), care uneori face ca mai multe volume să se lege într-un fel de miniserie.
Este cazul, de exemplu, al volumelor Efectul de undă și Totdeauna singură: în primul volum în centrul atenției este Samuel-Jean Pozzi, pentru ca în cel de-al doilea volum lumina reflectorului să cadă pe Catherine, fiica acestuia. În fapt, în cele două cărți Aurora Liiceanu zugrăvește o epocă întreagă – sfârșitul de secol XIX și debutul celui de-al XX-lea – cu scopul de a scoate în evidență o serie de factori și elemente care contribuie în mod activ la modelarea personalităților în sine. Nici unul dintre soții Pozzi n-a fost lipsit de defecte, chiar dimpotrivă. Fiecare și-a scris istoria (personală) într-un mod aparte, influențat de celălalt, dar și de epoca în care a trăit. Nici una dintre normele societății n-a fost respectată sau încălcată fără să se resimtă acest lucru la nivel de individ, ceea ce te face să te gândești cum le-ar fi fost acestor oameni astăzi, când libertinajul este cultivat asiduu sau când libertățile personale primează în fața celor colective.
Cititorii vor constata că sunt mai toleranți
Multe amănunte sau detalii sunt reluate în diferite locuri din carte/ cărți, dar Aurora Liiceanu nu face întâmplător acest racursi: reluarea detaliilor se face din cu totul alt unghi, cu scopul relevării unor trăsături de personalitate mai puțin evidente.
Pe de altă parte, ceea ce face scriitoarea îmi amintește de situația martorilor unui accident: expunerile acestora cu privire la ce s-a întâmplat nu vor fi niciodată identice, de aceea este nevoie de un polițist care să le pună cap la cap și să construiască o singură poveste. Fixarea personalității în câteva trăsături (cardinale și/ sau principale) devine efect al acestui procedeu, iar în final cititorii vor constata nu doar că sunt mai toleranți decât erau atunci când au început să citească volumul, ci chiar și-au schimbat unele convingeri.
Cum arăta în 2017 pentru Bookhub chiar autoarea, „amintirea cere o reconstrucție a ceva care a existat. Un romancier englez, L.R. Hartley (1895-1872), a spus un lucru interesant: «trecutul este o țară străină», lăsând să se înțeleagă că multe lucruri reapar în mintea noastră ca și cum n-au existat. Cred că asociațiile între ce ne apare repede și ce apare mai târziu au loc în mod firesc și de aici se naște reconstrucția trecutului. Pentru mine nu a fost un efort și cred că detaliile precise care apar nu sunt ficțiuni, ci descoperiri, revelații ca într-un laborator de fotografii. Uneori recitesc ceea ce tocmai am scris, gândindu-mă că pot aduce încă un detaliu, o culoare, un obiect“.
Nu poți să o suspectezi că ar fi adepta unei idei la modă
Cărțile Aurorei Liiceanu se remarcă și prin lipsa tonului moralizator. Trăim vremuri în care literatura este instrument de propagandă mai mult ca oricând, scriitori susțin o idee sau alta și nu se feresc să aducă și la nivel de scriitură convingerile personale, să le facă transparente. Așa se face că astăzi foarte mulți cititori își aleg cărțile și în funcție de cât de activ social este scriitorul sau dacă este de dreapta sau de stânga din punct de vedere politic. De aici și nișele sau bulele de scriitori și cititori care ajung astfel să nu mai citească decât anumite cărți și literaturi, ceea ce, evident, este în defavoarea literaturii în genere, dar și a oamenilor de cultură.
Astăzi, noțiunea de cultură generală înseamnă cu totul și cu totul altceva decât însemna la început de secol XX; de altfel, această sintagmă a cunoscut schimbări de sens foarte serioase de-a lungul timpurilor.
Ei bine, cărțile Aurorei Liiceanu nu se încadrează nici la stânga, nici la dreapta, n-au o amprentă definită din acest punct de vedere. Nu poți să o suspectezi pe autoare că ar fi adepta unei idei care este la modă sau care face valuri, e departe de ea orice astfel de încadrare.
Subtile semne de omagiu
În altă ordine de idei, chiar dacă în aceste volume se regăsesc adesea strecurate amintiri personale, ele nu sunt aduse în discuție dintr-o nevoie de autoapreciere, ci dintr-un motiv mult mai puțin egoist: Aurora Liiceanu a crescut într-un mediu cultural fertil, a fost influențată de anumite personalități ale momentului, parcursul ei academic a fost influențat de diverși teoreticieni sau practicieni, la fel și noi, cititorii cărților ei.
Găsesc în aceste conexiuni semne de omagiu subtile adus acestor personalități; necesar și util acest omagiu, mai ales că astăzi tinerii se dezic foarte repede de istoria familială, unii chiar dau impresia că înainte de ei n-a fost nimic.
Așa cum chiar ea arăta pentru Bookhub, pe 17 iulie 2020, „S-a schimbat mult ierarhia valorilor. Dacă ne uităm rapid la juriile concursurilor vedem persoane notorii, care sunt alese pentru notorietatea lor și nu datorită unor criterii de meritocrație. Dacă are succes la cântat este suficient ca să fie într-un juriu, dezinhibiția prezentatorilor din televiziune este năucitoare. Se simt puternici, lipsiți de cea mai mică sfială, cu totul siguri pe imaginea lor minunată. Nu știu cum vor înțelege cei tineri că imaginea contează, dar nu definește o persoană, că imaginea este perisabilă și golul din spatele ei nu poate fi umplut cu nimic. Mulți specialiști consideră că ceea ce era un cod cultural al intimității nu mai există și că nu știm cum să definim astăzi intimitatea“.
Un spirit ludic de care nu se dezice
Totdeauna singură. Nefericiri paralele, cea mai recentă carte din serie de autor Aurora Liiceanu, se construiește tot în jurul ideii de faimă/ faimos, idee expusă cu foarte mare talent în Sindromul Greta Garbo. Despre celebritate și anonimat.
Tind să cred că și în următoarele volume vor mai exista referințe la acest subiect, anume relația dintre faimă și singurătate, dar sunt curioasă să aflu ce personaje îi vor sluji pentru aducerea altor detalii în prim plan. Scriitoarea are și un spirit ludic de care nu se dezice, astfel încât în orice nouă apariție ea strecoară și câteva semne în legătură cu subiectul/ subiectele viitoarelor volume.
Aurora Liiceanu gândește ciclic, într-un proiect ce ia o amploare tot mai mare și pe care nu îl abandonează. Vedem, simțim clar că mai are multe de povestit. Iată câteva motive pe care mă bazez atunci când susțin că seria de autor Aurora Liiceanu a Editurii Polirom va avea viață lungă.