De vorbă cu scriitorul și regizorul Paul Țanicui, pornind de la cea mai nouă dintre cărțile sale, Căderea, publicată în acest an la Editura Polirom. Dincolo de literatură și de cinematografie, veți regăsi în rândurile care urmează o biografie mai puțin obișnuită a unui scriitor care se consideră „cunoscut și necunoscut în același timp“.
Sunteți scenarist și regizor de film, iar de curând ați publicat la Polirom romanul Căderea, care spune povestea unui regizor american ajuns prin părțile noastre de lume și ale încercărilor pe care le are de trecut aici. Cum s-a conturat povestea lui Martin Plant, de unde vine acest personaj?
Martin, cu siguranță, din numele lui vine. Dacă l-am prins din zbor sau deja exista în mintea mea nu mai știu. Etimologic s-ar referi la zeul Marte, întruparea masculinității, un model de luptător. Văzut ca substantiv, Plant aduce identității lui vulnerabilitatea, ca verb propune o entitate care sădește, pune sămânța în pământ. Dar până la urmă e doar un nume. La un pahar de vin ți-aș fi spus că numele personajelor sunt numele autorului reflectate în oglinzile secrete ale celuilalt infinit. Mai ales când te cheamă Țanicui. Căderea e un palimpsest în care textul vechi cred că l-a acaparat pe cel nou. Și asta, fără dubiu, dă valoare cărții, oricărei povești adevărate și celui care a scris-o: să înțelegi că ea a mai fost spusă și să recunoști acest lucru.
Există și o latură mistică în roman, care pe de o parte amintește de cabala și de iudaism, iar pe de alta ne trimite cu gândul la legenda meșterului Manole. Atunci când soția sa, Ana, dispare, Martin Plant începe să ridice o casă-templu pe locul dispariției acesteia. Care ați spune că este rolul miturilor, fie ele religioase sau profane, în literatură sau în artă în general, azi?
Înainte de toate, nu l-aș numi roman. În „lumina“ mărturisirii făcute, Căderea (care inițial s-a chemat Templul) e o scriere apocrifă, cu origine nesigură, mai exact. Asta, vrei, nu vrei, îi dă o aură misterioasă și da, mistică. Misticismul ei însă nu vine neapărat din încercarea de a o înscrie într-o formă a cabalei literale numită temurah, permutări ale literelor alfabetului ebraic în nevoia de a încifra un mesaj sau de a-i da sensuri noi (cuplul „primordial“ Martin – Ana văzut prin poveștile celorlalte trei cupluri), ci din conținutul ei asumat – e cartea zidirii înăuntru a oricăruia dintre noi, evreu sau neevreu. Casa pe care îngerul i-a desenat-o Anei și pe care Martin înțelege să i-o construiască e templul lui Solomon în mic. Are aceleași proporții aduse la scară. Auto-zidirea lui Martin înăuntrul acestei case propune două posibile semnificații. Prima e cea legată de el – are revelația faptului că trebuie să fie acolo când dragostea lui se va întoarce; cea de-a doua (într-o cheie mai largă) se referă la poporul evreu – renașterea lui/ reconstrucția templului se va produce când ei își vor înțelege chemarea din interiorul ființei lor construite. În definitiv, și una, și alta sunt legate intrinsec. E ceea ce des-tăinuie cartea: ca să fie adevărată, dragostea – fie către ființa iubită, fie către Dumnezeu – cere întruparea ființei noastre în ea. Despre rolul miturilor în artă n-aș putea să-ți spun. E după cum alege fiecare. Poți să le porți ca pe o ie la vedere și atunci what you see is what you get sau, dacă te ține, poți trăi în ele cu sentimentul că acesta e incontestabilul prezent.
Se spune că cele mai mari cărți sunt despre dragoste și moarte, teme pe care le regăsim și aici. Prin ce vă atrag aceste două teme majore?
Dacă aș fi un pic ipohondru, OK, un fel de ipohondru, aș spune că e una și aceeași temă. Cum ajungi să vorbești de ele? Vorbind despre oameni și acțiunile lor. Dragostea e inevitabilă, moartea la fel. Ideea ar fi să înlocuim arhicunoscuta formulă cu, „nimic nu e sigur în afară de dragoste și taxe“. Am contrabalansa universul printr-o tristețe mai veselă.
Nici un scriitor „pe bune“ nu-și propune să scrie în mod deliberat despre dragoste și moarte, cum nici despre altele. O carte nouă presupune de fiecare dată să fii altul. Altul care vede, altul care simte, altul care înțelege lucrurile în natura lor. Profunzimea nu vine din temele alese, ci din înțelegerea alterității ființei tale și a celorlalte care sunt diferite de tine. Asta dă oricărei opere de ficțiune autenticitate.
Sunt și anumite aspecte sociale în Căderea, vedem o societate reprezentată prin habotnicie, hoție, autorități care lasă de dorit. Cât vă interesează observarea societății în literatură?
În principiu, nu fac literatură angajată. Prefer rolul de observator neutru. Scriu despre felul în care arată lumea dacă personajul meu o cere. Restul lucrurilor se fac în spațiul public, acolo unde tarele societății se cer numite cu numele lor.
Noua dumneavoastră carte atrage atenția și din punct de vedere tehnic, încă de la primele pagini care prezintă procesul de scriere a unui scenariu, proces care poate fi aplicat și altor tipuri de texte de ficțiune. Ce vă interesează cel mai mult din punct de vedere tehnic atunci când scrieți?
Ritmul, sunetul bun al cuvintelor, armonia lor atât în formă, cât și în conținut. Echilibrul construcției, respectarea genului de scriitură la care te angajezi. Indiferent că te chinuie sau nu, scrisul trebuie să fie coerent, să aibă limpezime, să respire firesc, relaxat. Nu interesează pe nimeni câte ore ți-a luat compunerea unei fraze. Ce lași să se citească să dea impresia greului imponderabil, chiar dacă un sac de pene cântărește cât unul de cuie.
„Prezența mea ca scriitor e una bizară. Sunt cunoscut și necunoscut în același timp“
Regăsim în biografia dumneavoastră tot felul de meserii practicate de-a lungul timpului, încât v-am putea spune, precum lui Hrabal, „omul cu o mie de meserii“. Ați fost vânzător de cărți, marochiner, săpător de fântâni în fosta Iugoslavie, vânzător ambulant de cârnați italienești, topitor de plumb într-un atelier de vitralii. Chiar ați avut toate aceste meserii? Ne-ați putea vorbi despre perioada aceea?
Mă gândeam la un moment dat să scriu povestea unui tip care-și vinde experiențele. Totul pleca de la întrebarea ce e o experiență în sine? Apoi, inevitabil, ar fi trebuit să știu care e adevărata valoare a unei experiențe, cum o cuantifică personajul meu dacă vrea să o folosească în scopul propus. Și nu mai puțin important, poate chiar tema poveștii, ce-ți rămâne după? Ce se întâmplă, ce devine prezentul pentru acest om? Rămâne gol, fără însușiri? Cum va funcționa?
Am fost toate cele enumerate. Parte dintre cele trăite s-au strecurat pe ici, pe colo în cele scrise. Spre binele meu n-a fost o vânzare ca atare, ci un schimb, aș spune. Am primit atât cât am pus pe masă și uneori am ieșit în câștig.
În Iugoslavia n-am săpat, ci am drenat o fântână. Asta a însemnat că am coborât în ea pe o platformă, cu o găleată și un instrument ca un polonic mai mare. Cu el scoteam noroiul, îl vărsam în găleată, găleata era trasă la suprafață de tipul cu care lucram. Și tot așa. Apoi făceam cu schimbul, cobora el, eu îi luam locul. La fiecare șase-șapte minute, altfel te sufoci de la metanul emanat de măruntaiele pământului. Cum e la opt metri în pământ? Ești ca o umbră. Ai senzația că te-ai volatilizat, fix așa, prefăcut în vapori. Cât ești acolo nimic nu mai seamănă cu nimic. Nici timp nu mai există, ești în afara lui, doar miros. Mirosul de la începutul lumii, imposibil de redat. Miroase a mușchi, a piatră, a mâl, a mucegai, a moarte și a naștere la un loc, dar nu naștere de om. Dacă așa arată iadul? Nu știu. Dar lumina de la capătul tunelului există, a fost deasupra mea, cât un ban de argint.
În zona creativă, ați fost copywriter în agenții (mari) de publicitate sau producător muzical. Cum vă amintiți de acei ani? Scriați deja literatură?
În copilărie îmi făceam singur jucării. Asta nu era prea complicat. Mașinuțe din cutii de chibrituri, căsuțe din cuburi, omuleți din dopuri de vin. Complicat era să le prezint. Mai întâi mie, autorul lor, apoi celor cu care veneam în contact, în principal adulți. Fiecare mică invenție venea cu povestea ei născocită. Cu cât era mai complexă, cu atât valoarea obiectului era mai mare. În timp, ce obișnuiam să spun pe gură a trecut pe hârtie, asta, cred, în jurul vârstei de șapte ani, când am început să fabric niște broșuri pe care le numeam cărți. Foi A4 tăiate la jumătate (la care adăugam și desene), cusute pe margine sau lipite cu Pelicanol. Carevasăzică mie, înainte de toate, trebuia să-mi vând poveștile. Dacă treceau, jucăria rămânea întreagă. Dacă nu, ori se transforma în altceva, ori era distrusă. Reacția celorlalți conta și nu conta. Copiii de vârsta mea nu înțelegeau prea bine diferența, faptul că eu le inventam, nici nu cred că le spuneam, adulții încercau să fie drăguți.
În adolescență am descoperit poezia și jazzul. Asta m-a făcut să port un fâș verde și un fular alb și să declar că sunt beatnic, de la beat, bătaie ritmică. Când nu purtam fâșul jucam baschet, un sport care combină poezia și jazzul. Și, crede-mă, puteam să sar, chiar dacă nu eram negru.
Advertisingul pentru mine a fost mai degrabă prilej de amuzament. Nu i-am fost niciodată prea dedicat. Cel puțin nu în sens corporatist. Asta s-a văzut în atitudinea mea. După o noapte petrecută cu Ronnie James Dio, am scris un anunț în care spuneam că n-o să mai lucrez câteva zile pentru că am dat mâna cu legenda rock. L-am lipit la avizier și am plecat acasă. M-au concediat, dar după vreo lună m-au chemat înapoi. Anii ’90 în publicitate au fost o perioadă fastă. Am avut colegi și colege mișto, lumea avea o altă înfățișare, eram naivi și încrezători, timpul nu era atât de comprimat.
Pe la începutul anilor 2000, în timp ce filmam un documentar în Clejani și Mârșa, am adunat lăutari din aceste sate și le-am dat numele Iagalo. Am înregistrat un album cu Zdob și Zdub (Dimineața pe răcoare, DJ Vasile etc.), am cântat la festivaluri. Apoi am fondat Shukar cu trei ursari, pe numele lor Napoleon, Tamango, Clasic. Shukar s-a transformat în Shukar Collective după întâlnirea mea cu Vlaicu Golcea, Cristi Stanciu, Dan Handrabur. Restul e istorie.
Și, în fine, vă regăsim apoi ca absolvent de Film la UNATC, scenarist și regizor. Ce v-a atras către cinematografie și cum interferează activitatea de cineast cu aceea de scriitor (de exemplu, personajele principale din Căderea vin din sfera cinematografiei)?
Cinemaul pentru unul ca mine a venit firesc. Nu m-am întrebat niciodată de ce. Am intrat târziu, după mai multe încercări, trei sau patru de căzut sub linie. Așa trebuia să se întâmple, 30 de ani e vârsta potrivită, iar nu 20.
Scenariul de film nu e literatură. E doar verb la timpul prezent, nu se încadrează în nici un curent stilistic și nu are sens decât în limitele pentru care a fost gândit, așa a fost de la bun început. E un text curat, simplu, funcțional. Da, scrisul meu e foarte vizual. Poate cel mai vizual de pe piața românească. Dar nu neapărat pentru că scriu scenarii, ci mai degrabă pentru că tot ți-am povestit, se datorează poveștilor legate de jucăriile copilăriei, când trebuia să le descriu, să se vadă întocmai ce am construit. Vizualitatea în sine nu e o calitate. Ea capătă valoare în context, e plus valoarea, dacă vrei. E reverența pe care eu o fac cititorului, ca el să vadă ce citește. Să fie acolo.
Personajele din Căderea vin din sfera gândirii mele, care, într-adevăr, este cinematografică. Adică văd lucrurile în succesiune, le intuiesc dinamica, conexiunile dintre ele etc. Consider că orice scriitor care se respectă ar trebui să fie dublat de un regizor. Să vadă în perspectivă și în același concept, să știe să-și miște personajele, să intuiască cel mai bun unghi de observație, să știe ce să le ceară după caracterul fiecăruia.
De la prima dumneavoastră carte, reality book-ul Trăind pe credit (Brumar, 2012), au trecut zece ani. Cum ați descrie acest deceniu ca autor, în care ați publicat constant – romanul Quimera (Humanitas, 2015), volumul de poezie Cealaltă inimă (2016, 2019), romanul Contre-jour (Curtea Veche Publishing, 2018), albumul biografic Comédia țiganilor (Curtea Veche Publishing, 2019). Ce s-a schimbat odată ce ați început să scrieți cărți?
Prezența mea ca scriitor e una bizară. Sunt cunoscut și necunoscut în același timp. Mulți m-au citit, puțini mă povestesc, deși am publicat la cele mai mari edituri din țară, pentru mine au garantat (dacă e să te iei după ce scrie pe copertele acestor cărți) Andrei Codrescu, Al. Cistelecan, Carmen Mușat. Pe de altă parte, Trăind pe credit, jurnalul meu despre cum să supraviețuiești în vreme de criză cu 10 lei pe zi a devenit o carte-cult, a circulat din mână în mână, o descopăr citată pe te miri unde. La fel și Quimera, am găsit-o în anticariate la un preț de cinci ori mai mare decât cel inițial, recomandată ca o carte scrisă de un străin, cu o aură de mister șoptit, cumva, pe sub mână.
În ce privește piața de carte, dacă asta e întrebarea, dincolo de patetismul ei, lipsa distribuției, librării prost administrate (în afara celor cu nume), cititori puțini, cumpărători și mai puțini, absența criticii de întâmpinare și a publicațiilor de profil, mentalitatea partinică de castă, pot să spun că întrevăd un posibil reviriment după felul în care arată târgurile, după titlurile din literatura universală care se publică, după munca acelor editori/ publisheri care țin să scoată cărți frumoase și bune.
Sunt curios. Sunt curios să văd unde duc toate acestea. Și cărțile mele, și piața. Mai am în tolbă două cărți, Piticii de gumă, un roman despre chinurile adolescenței, și Bob în Țara Tuturor, cartea iepurelui de Crăciun, cărți pe care intenționez să le public anul viitor.
Care sunt principalele dumneavoastră căutări în literatură și în cinematografie, ce vă preocupă în mod deosebit și de ce? Se spune că „o biografie“ (spectaculoasă) îi va fi de ajutor scriitorului, cum vă folosiți de biografia dumneavoastră pe plan literar?
Nu eu, ci ea se folosește de mine. Mă pune să spun lucruri cu care nu sunt de acord, căci experiențele mele nu sunt experiențele tuturor. Dar încerc să-i fac față ocolind-o, căutând alte trasee. În ciuda a ceea ce se crede, ideal ar fi să scrii despre lumi pe care nu le cunoști, despre oameni pe care nu i-ai întâlnit, despre locuri în care n-ai fost. Dar care să se dovedească reale, mai reale decât realitatea, căci ce adevăr mai mare decât cel care a gustat imaginația? Caut ce caută toată lumea bună. Lucruri mici, dar cu valoare mare, pe care să le poți lua cu tine în caz de nevoie.
Cum v-au însoțit cărțile, ca cititor, de-a lungul vieții?
Din casă în casă de câte ori m-am mutat, am fost în vizită, am mers la petreceri. Acum citesc doar ce-mi place, dacă primele 10 pagini nu mă conving, indiferent de autor, o las deoparte. Altfel, citesc cu pasiune, pe scaun la masă. Oriunde altundeva adorm.
Cum arată cotidianul dumneavoastră azi? Cum vă împărțiți timpul între cinematografie și literatură? Ce vă place să faceți atunci când nu vă dedicați scrisului sau filmelor?
Mulțumesc de întrebare. Îmi place să beau espresso pe terasa cafenelelor. Timpul meu nu e atât de împărțit pe cât ar părea, evit să-l fragmentez. Din fericire are o curgere dinamică, am prieteni și planuri, o casă deschisă și o perspectivă optimistă asupra viitorului.