După un debut literar foarte remarcat cu volumul de povestiri Fragil, Simona Goșu revine la editura Polirom cu Stela, un roman ce confirmă, dacă mai era nevoie, talentul său de sensibilă și originală prozatoare. Pitoresc, tandru, colorat, vioi, dar și frământat interior de interogații și regrete abia destăinuite, chipul noii sale eroine se imprimă într-o manieră inconfundabilă pe retina cititorului. Stela are dimensiunea unui personaj tragicomic evoluând în viață ca pe o scenă cu multiple decoruri pe care le ordonează după un ritual numai de ea știut sub ochii fascinați ai celorlalți protagoniști subjugați de îndemâna și farmecul ei inconfundabil.
Bună ziua, Simona Goșu. Trebuie să repetăm, Stela este o persoană care nu poate trece neobservată. În plus de calitățile de care vorbeam mai sus, ea posedă și o poftă de viață pantagruelică și o inepuizabilă sete de a o împărtăși cu ceilalți. Am fi curioși să aflăm de unde și cum s-a născut această ființă încântătoare, din ce colț de lume reală sau din ce parcelă de ficțiune?
Bun găsit, Dan Burcea, și mulțumesc pentru lectura atentă. M-aș bucura ca Stela să trezească interesul cititorilor, pe mine m-a obsedat vreme de aproape trei ani. Tocmai această joie de vivre m-a convins să îi scriu povestea, mă bucur că ați remarcat energia, candoarea și lejeritatea cu care își povestește viața. Cred că s-a născut din imaginație, din realitate și din cărți. Mi-au rămas în minte personajele Adrianei Bittel: Frusina din proza Vineri, când vine Frusina, Iulia din Iulia în iulie, ale Gabrielei Adameșteanu: Tincuța din Fontana di Trei sau nemuritoarea Vica Delcă din Dimineață pierdută. Greu de uitat mi se pare și Mary Sanchez din Portrete conversaționale de Truman Capote. Schimbul de replici care încheie proza O zi de muncă, dintre menajera Mary Sanchez și Truman Capote, m-a urmărit multă vreme. Mi se pare de o frumusețe emoționantă apropierea acestor doi oameni care se roagă împreună: „TC: Mă rog pentru tine, Mary. Vreau să trăiești veșnic.
Mary: Nu te ruga pentru mine. Eu sunt deja mântuită. (Îmi ia mâna și o ține într-a ei.) Roagă-te pentru mama ta. Roagă-te pentru toate sufletele alea rătăcite acolo, în întuneric. Pedro. Pedro“.
Enid, infirmiera și bona din Dragostea unei femei cumsecade de Alice Munro, îngrijitoarea din The Carer de Deborah Moggach, menajerele lui Kathryn Stockett din romanul său de debut, tradus la noi cu titlul Culoarea sentimentelor, fascinanta Emerenc a Magdei Szabo, protagonistele din Manual pentru femei de serviciu de Lucia Berlin sau simpatica doamnă Harris a lui Paul Gallico. Probabil că acestea sunt o parte din lecturile care m-au inspirat și mi-au conturat-o pe Stela în realitate, în viața de zi cu zi, în oamenii pe care îi întâlnesc. Cred că așa s-a născut personajul în mintea mea. O vreme i-am ascultat vocea și am notat câteva date biografice. Apoi i-am făcut rapid un mic portret – portret care nu a intrat în roman. Iată cum am văzut-o prima dată: „Primul lucru pe care-l remarcai era îmbrăcămintea. Rochiile lungi, colorate, saboții asortați sau pantofii cu talpa ortopedică, jachetele vesele, cu nasturi argintii. Apoi, culorile clamelor, clipsurilor, fundelor sau bentițelor din cocul înfoiat. Doar când amâna vopsitul cu henna și rădăcinile albe îi apăreau la tâmple și pe cărare puteai să-i dai o vârstă. Scutura din cap sau aranja din mers șuvițele răsfirate care-i veneau în ochi, în timp ce pedala fără grabă pe o bicicletă veche, albastră, cu vopseaua crăpată, cu traistele multicolore atârnate de ghidon, plimbându-și ochii dintr-o curte în alta. Fruntea înaltă, ochii mirați, întrebători, nasul drept, rotunjit, maxilarul puternic și bărbia pronunțată îi dădeau un aer serios, distant, dar când îi auzeai vocea însuflețită aveai impresia că o cunoști de-o viață și nu puteai să-ți iei ochii de la gura ei de actriță, cu linia clar desenată a buzelor – lăsai baltă orice treabă și îi ascultai povestea“.
Se poate vorbi de o continuitate, de un univers tematic pe care îl îmbogățiți, căruia îi dezvoltați tensiunea narativă de la cartea de debut la acest nou volum?
Pentru moment, mă bucur că am reușit să duc povestea din mintea mea într-o carte. Mi-a fost clar că va fi o narațiune mai amplă, dar nu am stat să mă gândesc prea mult la specia literară, am scris cu gândul că povestesc viața unui om. Am strâns material despre cartierul bucureștean care mi-a fost sursă de inspirație pentru spațiul din roman, despre câteva evenimente și realități românești din 2018 și despre o serie de meserii care nu îmi erau familiare. M-am străduit să strunesc cât mai bine cuvintele, să o privesc pe Stela cu un ochi străin, ca să nu o judec, să fiu coerentă, să mă fac înțeleasă.
V-ați structurat romanul pe șase zile ale săptămânii, șase mari momente din viața Stelei Enache. De ce această formă? Ce dinamică v-a oferit acest gen literar? Au existat și riscuri pe care a trebuit sa le evitați sau compromisuri pe care a trebuit să le acceptați?
Cumva, povestea mi-a dictat structura. Zilele de lucru ale Stelei mi-au permis să-i construiesc biografia, să introduc personaje noi, să fac salturi temporale în istoria personală a oamenilor din carte dar și a României. Desigur, am avut tot timpul în vedere cronologia faptelor, scopul meu a fost să creez premisele pentru atmosfera din București, în preajma referendumului de modificare a Constituției. Am scris tot timpul cu scena finală în minte și pentru asta m-am străduit să includ evenimente reale din octombrie 2018, dar, bineînțeles, și întâmplări fictive. Sper ca cititorii să simtă la lectură crescendoul, progresia faptelor care susțin deznodământul.
Pentru plăcerea lecturii, cred că ceea ce rămâne nespus e mai important decât ce alegem să spunem. Am fost atentă cât dezvălui și cât omit din ce știam despre oamenii din carte, ca să-i permit cititorului să descifreze singur povestea, să aibă propria perspectivă și sper că mi-a ieșit. Să atragi cititorul în narațiune și să-l convingi să rămână până la capăt, evitând anumite lămuriri, explicații, dar în același timp oferind cele mai nimerite detalii, indicii, lucrurile acestea mi se par esențiale ca cititoare și asta am încercat să fac în roman. Poate acesta ar fi un risc, că am lăsat anumite lucruri nespuse, cititorii vor decide.
Tocmai, nu credeți că Stela este cea mai aptă să facă această legătură intergenerațională, psihologic vorbind ? Ea este, cred, singura capabilă să-și adapteze limbajul potrivit pentru fiecare.
Mă bucură observația aceasta, da, cred că Stela se apropie foarte ușor de tineri – capitolul în care discută atât de deschis cu studenta Ana, în care îi cere sfaturi despre cărți, unde își destăinuie cu ingenuitate limitele, slăbiciunile, eșecurile, ignoranța sau capitolul unde vorbește cu Diana, alt personaj din generația tânără, apoi simpatia, îngăduința și înțelegerea pe care le are față de copiii din familia Mândru, dar și complicitatea cu bunica progresistă, profesoara de muzică pensionată, toate aceste exemple cred că susțin rolul ei de liant între generații.
De fapt, ea însăși se consideră o persoană deschisă la minte, un om care poate să înțeleagă orice situație – afirmații pe care le repetă în roman – și este, într-adevăr, capabilă să privească cu înțelegere și să accepte anumite alegeri de viață, comportamente, în special cele ale membrilor mai tineri, chiar dacă sunt complet diferite de ale ei. Dar se dovedește tolerantă, flexibilă mai degrabă cu cei din afara familiei sale. Am observat tendința aceasta pe care o avem (unii dintre noi) de a-i privi mai obiectiv pe străini, ca și cum apropierea de propria familie ne împiedică să avem o perspectivă clară, lucidă.
Și da, este în stare să își adapteze comunicarea în funcție de oamenii cu care interacționează. Reține cu ușurință cuvinte, expresii noi, inclusiv pe cele din limba engleză și, când nu le pricepe, se interesează, vrea să le înțeleagă sensul, ca să le folosească ea însăși. Dacă vă amintiți scena în care Marin Țane o roagă să nu intre în birou, i se adresează cu o formulare necunoscută ei, iar ea cere clarificări. Pe profesoară nu se ferește să o întrebe ce înseamnă porridge și nu ezită să pronunțe cuvântul străin, deși îl aude pentru prima dată, pe elevii veniți la meditații îi salută în engleză sau inventează cuvinte („tomberoneză“). Îi imită pe oameni, le preia felul de a vorbi și le copiază comportamentele.
Aceasta nu înseamnă că nu este și ea însăși în căutarea unor repere temporale. Și dacă în schimb nu prezentul și nici viitorul nu-i pun probleme Stelei? Nu cumva trecutul este cel care o obsedează cel mai mult?
Da, protagonista trăiește cu anumite regrete și din cauza asta se întoarce deseori în propriul trecut. În primul rând, acceptă greu pierderea casei naționalizate unde a locuit douăzeci și opt de ani, casă pe care a și cumpărat-o, dar care, după aproape zece de ani de procese, este retrocedată proprietarului inițial, fugit în străinătate. Iar în al doilea rând, trăiește cu regretul că a ratat ocazia să facă o facultate care ar fi ajutat-o, după cum își închipuie ea, să evolueze profesional.
O altă situație pe care o regretă este distrugerea frumuseții cartierului prin construirea ilegală de blocuri printre case, aglomerarea străzilor cu mașini în absența locurilor de parcare.
Stela nu este numai o lost in time, dar avem impresia și o lost inspace. Nu este nici de la țară, nu este nici de la oraș, nici din cartierul unde locuiește acum, nici din cel în care a locuit. Putem să spunem despre ea că este o dezrădăcinată? Cum acționează acest sentiment asupra ei?
Stela este cumva rătăcită, neașezată nici în timp, nici în spațiu. În jurul vârstei de treisprezece ani pleacă din satul natal și se stabilește cu mama ei la București, unde femeia începe o viață nouă, fără tatăl Stelei. Rămâne în București, la internatul liceului, și după moartea mamei. Îl cunoaște pe Mircea la o petrecere de absolvire a liceului și de atunci rămân împreună, în cartierul de la marginea Bucureștiului, pe care ajunge să-l iubească atât de mult, tocmai pentru că nu seamănă cu un oraș mare. Străzile cu pomi fructiferi și copaci, tufișuri și flori, casele vechi, cu curți înverzite și cu puț, micii meseriași cu ateliere de croitorie, cizmărie, găinile care se văd prin gardurile din jurul pieței, toate acestea dau cartierului un aer atemporal, de mahala veche care-i amintesc Stelei de rădăcinile ei. Dar aș zice că marea ei dezrădăcinare este despărțirea de casa din Palisadei 18. Retrăiește cu groază ziua evacuării din căminul ei, știe ce înseamnă să-ți pierzi dreptul la locuire. După pierderea casei, familia Stelei nu beneficiază nici de locuință socială de la primăria Bucureștiului. Stela, Mircea și fiul lor, Emanuel, sunt nevoiți să petreacă o vreme fără acoperiș și dorm în mașină.
Sunt situații reale, prin care unii oameni au trecut, ca urmare a inechităților din dosarele caselor naționalizate, nedreptăți care i-au afectat și pe proprietari, dar și pe chiriași sau pe foștii chiriași care au cumpărat imobilele ulterior. Trecută de jumătatea vieții, Stela nu-și găsește locul în apartamentul mic, de la marginea cartierului. Se simte sufocată, „o creangă agățată în sârme“. De câte ori trece pe lângă zidul fostei fabrici Laromet, din vecinătatea blocului, se simte împinsă cumva la margine, dată la o parte de o lege nedreaptă și asta o umple de nemulțumire, îi dă un acut sentiment de ratare, de pierdere și dezrădăcinare.
Universul romanului dumneavoastră are aspectul unui puzzle. Stela are asupra acestei lumi o prezență binefăcătoare, ordonând-o, redându-i prin meseria ei de menajeră confortul necesar, un aspect respirabil, lenifiant. Cum ar trebui să înțelegem această misiune ordonatoare pe care i-o încredințați? Ar fi exagerat să vorbim aici de una din temele principale ala romanului dumneavoastră, aceea a valorii cathartice a mâinii umane asupra dezordinii lumii?
Cât am scris, am avut în minte o mână întinsă. Nu pot să explic exact de ce, dar la un moment dat chiar mă gândeam că acesta ar putea fi titlul cărții: o mână întinsă. A da o mână de ajutor, a întinde cuiva o mână de ajutor, expresiile acestea m-au însoțit până la capătul poveștii. Toate familiile îi sunt recunoscătoare Stelei, spun că nu s-ar putea descurca fără ea, chiar și Ligia Țane, notărița severă. Păstrarea curățeniei, a ordinii, întreținerea unei case, menajul sunt esențiale și obligatorii în viața noastră, dar sunt activități secundare ocupațiilor multora dintre noi, de cele mai multe ori ne răpesc timpul, energia, poate chiar creativitatea, ca să folosesc un cuvânt la modă, oricum, ne împiedică să facem lucruri care ne plac mai mult. Rolul ei este să curețe și să facă ordine în dezordinea familiilor, să mențină o stare de bine, să elibereze oamenii de sarcinile acestea repetitive, monotone, cronofage, îndeplinite cu puterea brațelor – oricât de mult a evoluat tehnologia, aceasta rămâne o muncă, prin excelență, fizică, manuală. Putem spune că Stela le ușurează viața, întinzându-le o mână de ajutor. Mi se pare foarte frumoasă expresia aceasta, care sugerează o atingere, o apropiere umană, un soi de solidaritate între semeni și prin extensie, da, putem vorbi și de o valoare liniștitoare, purificatoare a mâinii care îndepărtează mizeria, care curăță.
Vorbeam un pic mai devreme de dezrădăcinare, sentiment atât de frecvent la români și pe care cred că-l resimte nu numai Stela, ci aproape toate celelalte personaje ale romanului: oameni rătăciți prin casele lor, absenți sau plecați pe ici, pe colo în căutare de vreo cură miraculoasă sau pur și simplu dornici, cum este Ana, să-și afle un echilibru, să se regăsească pe sine întorcându-se acasă. Ce ne puteți spune despre acest lucru?
Cred că multe dintre personaje suferă de un soi de neașezare, de căutare de sine și cred că seamănă bine cu oamenii din realitate, din lumea nouă în care trăim. Într-o epocă atât globalizată, ne mișcăm mult mai liber, ne schimbăm mai ușor profesiile, grupurile, în funcție de tendințe, mode. Chiar și la maturitate, ne putem apuca să studiem o disciplină nouă, să urmăm cursuri, să ne specializăm în domenii noi. Suntem înconjurați de infinite opțiuni, tentații și pentru cei tineri mi se pare că bogăția asta de posibilități e mai degrabă o povară. Cred că mulți dintre ei trăiesc constant cu teama că puteau alege altceva mai bun, când vine vorba de studii, de exemplu. Printre studenți, este deja frecventă practica de a renunța la o facultate după primul an și de a se apuca de alta, nu de puține ori într-un domeniu opus celui inițial. Ceea ce i se întâmplă și Anei care, însă, mi se pare cel mai curat și nefalsificat personaj din carte. Cedează presiunii mamei de a alege o facultate prestigioasă din străinătate care îi va asigura o meserie bănoasă, dar, în cele din urmă, alege să nu facă compromisuri.
Aș reda aici citatul care apare în engleză pe prima pagină și pe care l-am preferat în original, pentru că așa am citit întâia dată romanul Numele meu este Lucy Barton de Elizabeth Strout, tradus la noi în 2017 de Nadine Vlădescu, la editura Litera: „Am mai spus-o: mă interesează cum ne găsim feluri în care să ne simțim superiori altei persoane sau altui grup de oameni. Se întâmplă pretutindeni, tot timpul. Oricum i-am spune, cred că e partea cea mai josnică din noi, nevoia asta de a găsi pe altcineva pe care să-l umilești.”
Cred că, în goana aceasta compulsivă de a trăi mai bine, mai sănătos, de a ne perfecționa continuu profesional, educațional, fizic, de a avea copii cu rezultate excelente în toate domeniile, academic, artistic, sportiv etc., ajungem să fim într-o permanentă competiție, tindem să ne comparăm, să bifăm toate reușitele și să ne împărțim în grupuri. Și poate spiritul acesta competitiv ne face să îi desconsiderăm, să îi privim cu dispreț pe cei care trăiesc altfel decât noi.
În fine, fără să trădăm deznodământul romanului, care sunt spaimele ce o bântuie de data aceasta pe Stela însăși, temeri mărturisite cu jumătate de gură soțului ei Mircea, dar păstrate mai ales în secretul inimii sale? Există spre sfârșit acea scenă emoționantă când Stela privește casa în care locuise și care cade în ruină. Ce ne puteți spune despre, cred eu, această altă temă majoră care traversează corpul narativ al romanului dumneavoastră, tema entropiei sub atotputernicia timpului care trece?
În ultimul capitol, Stela, care este în esență o visătoare, se analizează cu luciditate și obiectivitate, își pune întrebări și reușește să își recunoască propriile greșeli, ratări, dar e capabilă să se ierte și să privească cu încredere spre viitor. Nu se lamentează mult, își recapătă optimismul, simțul umorului și pofta de viață care o caracterizează și este hotărâtă să repare relațiile accidentate cu oamenii cei mai importanți, față de care se simte vinovată, dar viața o ia din nou prin surprindere cu cea mai neașteptată, imprevizibilă descoperire.
Nedreptatea instanțelor, decăderea casei pierdute, teama că starea de sănătate a soțului ei s-ar putea oricând deteriora după AVC, sentimentul de zădărnicie pe care îl are la familia Mândru, când constată că nu se văd eforturile ei de a întreține curățenia șoptind cu tristețe: „O să ne înghită praful“, șocul descoperirii neprevăzute din final, toate susțin ideea aceasta a dezordinii din lume, a incertitudinii, degradării, implacabilității și hazardului vieții, dar, până la urmă, în literatură, la fel ca în viață, stă în puterea noastră să alegem perspectiva potrivită asupra rostului nostru pe Pământ, chiar și atunci când nu avem control asupra evenimentelor. O cunosc bine pe Stela, știu că, în momentele grele, au salvat-o istețimea, inteligența nativă, pofta de viață și simțul umorului. Și am încredere în puterea ei de a face față mai departe în poveste.