Sunt multe lucruri de spus despre starea culturii în ceea ce numim, într-o frenezie a ironiei, Capitala Culturală a României. Da, este vorba, în mod evident, despre Iași. Aici, unde zidurile care au povești sunt tot mai puține, unde apar tot mai mulți pereți care sunt atât de noi, încât nu au cel puțin deocamdată nici una, aici este locul în care cultura se împarte pe mai multe paliere. Să vedem, la o privire generală, care ar fi acestea. Cea mai simplă distincție ar fi cea între public și privat. Însă este o deosebire păcălicioasă, căci lucrurile nu sunt atât de simple (ca întotdeauna, știm că reliefarea se găsește în amănunte, nu în generalizări).
Prost, dar bine
Dacă este să luăm partea privată a culturii, vedem că stăm prost, dar bine. Cu alte cuvinte, la nivel mic se petrec o multitudine de lucruri – ceea ce nu este absolut deloc rău. Concerte aici, galerii de artă acolo etc. Dar nu foarte bine, în momentul în care există un public limitat, pentru că majoritatea ieșenilor nu sunt obișnuiți să meargă la așa ceva.
Mai mult, în spectrul de culoare al răului intră lipsa unor spații adecvate – pentru concerte, să spunem, dacă cineva și-ar propune să facă un festival care să adune în aceeași sală cîteva sute, poate chiar mii de oameni, unde ar putea face asta? În Iași, nicăieri. Și să nu spună cineva că la cinematograful rebotezat pompos Sala Unirii, unde acustica este dincolo de înfiorătoare. Altfel, locurile în care se țin concertele pot însuma cât?, poate două sute de persoane. Ca să fie clar: lipsește anvergura.
Lipsa apetenței pentru creații independente
În aceeași categorie a negativului, am văzut în ultimii ani cum inițiativele culturale venite din partea mediului privat au ajuns cu burta în sus. Motivele decesului? Am mai scris despre asta și când a fost vorba despre Teatrul Fix, și despre Teatrul din Stejar: neimplicarea ieșenilor, noi, cei mai culturali din România, după cum pretindem în mod ipocrit. Este vorba despre lipsa de public care să aibă apetența pentru un altceva, deschiderea de a trece peste închistarea în a crede că doar instituțiile care au mirungerea statului pot oferi spectacole.
Altfel, da, e foarte bine că la Teatrul Național „Vasile Alecsandri”, la Opera Națională, la Ateneu se dau biletele cu o viteză amețitoare. Sunt reprezentații care în două ore au ajuns să vândă toate biletele. Ceea ce este excelent! Dar, repet, publicul ieșean – și iată mai sus dovada că există și e numeros, e doritor – are cumva o hibă: o fi fiind numeros și doritor, dar nu este deschis. Simplul fapt că un oraș – nu contează aici arogarea unei titulaturi culturale, ci dimensiunile sale – precum Iași nu este în stare să susțină programe culturale independente spune, până la urmă, tot ce este de spus.
Consumatorul de cultură reprezintă o categorie redusă
În clipa de față, ca teatru independent, mai subzistă numai Teatru 21, un teatru de amatori cărora nu poți rezista în a le admira pasiunea și reziliența (ca să folosesc un cuvânt la modă). Dar întrebarea este până când? Pentru că vorbim de un efort al unor persoane private care, pe propriile speze, își manifestă interesul și îl pun în practică.
Cu galeriile private lucrurile nu stau foarte diferit. Mai sunt câteva care subzistă și își asumă efortul de a prezenta publicului altceva, îndrăzneli ideatice. Dar câte sunt? Iar, din nou, publicul din Iași este în mare măsură reticent, adesea chiar și cei care sunt curioși și informați au o problemă, care ține de percepția artei contemporane ca fiind ermetică, iar consumatorul de cultură reprezintă o categorie redusă. Consumatorul de cultură de masă reprezintă altceva, el caută să se simtă în largul său, astfel încât este firesc să urmărească lucrurile pe care le știe deja.
Prin urmare, filmele Marvel adună și aici, ca și aiurea, oameni care umplu iar și iar sălile de cinema. Știu, este un exemplu facil, dar care poate fi dus și în alte zone. Să nu uităm că o producție Baltagul, spre exemplu, umple sălile Ateneului. De ce? Răspunsul l-am dat mai sus: este un lucru pe care spectatorul deja îl știe, este o zonă de confort care îi asigură atât un prestigiu în ochii proprii (uite, am fost acolo, am urmărit X), cât și o girare a statutului său social. Și, repet, nu este nimic rău în asta.
Extinderea felului în care suntem
Problema este că nu pare să dispunem de mecanisme care să aducă masa populației către un alt fel de cultură, nouă, dinamică. Iar riscul este foarte mare: cei care acum se află la vârsta formării, fără a fi expuși contemporaneității, riscă să ajungă în scurt timp la a nu mai înțelege ce se produce astăzi și să prefere o hollywoodizare a culturii, poate chiar o bollywoodizare. Retragerea din astăzi și schimbarea felului de a gândi este, bineînțeles, favorizată și de creșterea atât de dinamică a inteligențelor artificiale, care deja au început să recomande (evident, în funcție de cerere) numai ce își dorește utilizatorul.
Aici rezidă problema, nu în faptul că una sau mai multe categorii de public nu rezonează cu creațiile unui artist sau ale altuia. Până la urmă, ca fiecare dintre noi, nu-i așa? Dar înțelegerea artei – indiferent că vorbim despre literatură, film, grafică, dramaturgie etc. – înseamnă și context, înseamnă și emoție, înseamnă și extinderea felului în care suntem. Iar aici se pare că noi, ca comunitate, încă mai avem imens de mult de lucrat. Noi cu noi, noi între noi.
Ar fi interesantă publicarea unor statistici
La nivel de declarații, mai fiecare dintre noi susține cultura. La nivel practic, validarea culturală pe care o căutăm vine pe filiera recunoașterii valorii artistice din partea a ceea ce considerăm autorități în domeniu sau, mult mai des, din partea trecutului. Variabilele deschiderii umane țin, într-adevăr, de multe, de la prețul produsului cultural la accesibilitate, atât fizică, cât și intelectuală. Iar în momentul în care cultura populară este efectiv la un clic distanță vedem cu adevărat cum se creionează problema: de la seriale la mediul online, totul este la îndemână, astfel încât înclinația de a te ridica și a ieși din casă scade într-o manieră catastrofală.
Este mai mult decât adevărat că o parte a instituțiilor (vorbim de stat aici, automat) fac treabă cât se poate de bună. Sau cât se poate – în funcție de mulți factori. Însă ar fi interesantă publicarea unor statistici privind numărul de vizitatori ai fiecărui muzeu din Iași, spre exemplu, care să fie coroborate cu utilizatorii bibliotecilor etc. Și atunci tare mă tem că am observa că sunt, în mare măsură, aceiași oameni. Aceiași o mie de oameni. Evident, numărul este aleatoriu, dar ideea rămâne. Vorbim despre o mână de oameni. Iar în clipa aceasta se ridică problema: ce facem cu restul? Ne învârtim noi între noi iar și iar, însă ceilalți?
Întrebarea pe care doar o ridic, fără să am nici un răspuns, este una complicată, îmi dau seama de asta: cum se poate face ieșirea din bulă?