Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași (FITPTI) 2024 e, în momentele în care scriu aceste rânduri, în mare fierbere.
La propriu, e o vară toridă, sunt peste 35 de grade afară, în ciuda căldurii și a disconfortului cauzat, briza vacanței se simte peste tot, doar curatorul (adică eu) pune la punct detaliile finale. Și așază, ca în fiecare an, noi pagini în jurnalul de insider pe care îl va publica cel mai probabil la ediția 20. Deocamdată suntem la a 17-a, 3-10 octombrie, cu un intro pe 26 septembrie, tema „tranziție“, căci sunt 35 de ani de la borna istorică 1989.
Merg la București să văd câteva spectacole în vederea unei posibile includeri în program. Cum ziceam, căldură mare, neașteptată, cineva de la Cluj îmi spune „nu știu cum mai poți călători pe așa o vreme!“, sincer, nu mă deranjează, la câte am de făcut nici nu observ multele grade din termometru. Cu două zile înainte de premiera anunțată, citesc pe rețelele de socializare că reprezentația de gală se amână cu două zile! Nu-mi pică deloc bine, biletul de avion e deja cumpărat, check-in-ul făcut, io, în drum spre aeroport.
Acum înțeleg perfect, distribuțiile au câte o dublură
Am mai pățit una similară, tot anul acesta, în primăvară. Într-un alt teatru din țară, ajung la destinație, aterizez, mă cazez și primesc un telefon. După frazele de curtoazie, aflu că una dintre actrițe a căzut la pat, ceva contagios, iar spectacolul nu se poate juca. Acum înțeleg perfect de ce în SUA și Marea Britanie distribuțiile au, pentru rolurile principale, câte o dublură (understudy). Aceasta e parte a distribuției încă de la primele repetiții, într-un rol episodic ori parte a ansamblului, și exersează concomitent și partea actorului principal. Astfel, în orice situație de indisponibilitate a protagonistului, îi preia partea, fără nici un fel de inconveniente.
O altă variantă de soluționare preventivă este actorul standby, acesta nu este parte a spectacolului, dar se pregătește odată cu acela din rolul principal pentru a fi capabil să joace într-o seară în care principalul nu poate din motive de forță majoră. Mai există și actori swing, cei care sunt apți să susțină momente corale la nevoie și repetă pentru asta, în speranța că echipa va avea nevoie de ei, regizorul și producătorul îi vor vedea, îi vor ține minte și îi vor chema și altă dată.
În acele părți ale lumii care practică sistemul, e de neimaginat ca o reprezentație la care s-au vândut bilete să se anuleze. Deranjul provocat publicului ar duce la pierderea încrederii, element atât de prețios în relația unei instituții cu audiența. Datele premierelor sunt riguros fixate, nu se admit amânări, toată lumea se mobilizează pentru a le respecta.
Revenind în autohton, reușesc să fiu acceptată la o repetiție generală, e bine și așa, creația e foarte bună, o adaug în listă. Va trebui să găsesc o sală, cea de la Luceafărul nu are culisele suficient de ample. Ce treabă au culisele? Au și ele, două elemente scenografice nu încap din cauza lungimii lor neobișnuite. Iașiul nu stă deloc grozav la infrastructură teatrală, ne lipsește o sală modulabilă, modernă, cu gradene mobile și nu cred că apucăm să o vedem prea devreme. Nici nu vreau să mă gândesc că nu o vom vedea niciodată.
De ce nu e conceput FITPTI ca o manifestare cu premii? E o întrebare care a revenit de-a lungul celor 17 ediții, mă gândisem eu însămi de multă vreme la aspectul competițional, încă de la ediția inaugurală. Însă analiza motivelor pro și contra m-a determinat să prefer curatorial o versiune non-palmares.
Așezarea spectacolelor în program e un premiu
E dificil, în orice artă, să cântărești creații scenice atât de diverse precum acestea pe care le adun anual sub pălăria unei teme care să vibreze profund în perimetrul spectatorilor. FITPTI are în vedere multe, foarte multe publicuri, de la copilași la tineri adulți, maturi și seniori, cum ar putea un juriu, fie el ultraspecializat, să așeze în balanță formate estetice diverse, abordări variate incluse deliberat în program, cu temei curatorial.
Mai e, apoi, poziția teatrului gazdă. Deontologic ar fi ca producțiile sale să nu intre în această eventuală concurență. Pe de o parte, n-ar fi corectă excluderea lor. Pe de altă parte, includerea și eventuala premiere ar ridica suspiciuni de tratare preferențială printre ceilalți competitori. Suspiciuni perfect de înțeles. Așezarea spectacolelor în program e, prin ea însăși, un premiu, echivalează o trecere a importantei probe valorice. Nici un curator n-ar selecta o producție care nu se ridică la standardele unei adevărate sărbători teatrale.
Printre nenumăratele bizarerii din sfera culturalului se numără și încurcatele căi ale sponsorizărilor. Croită cu mari deficiențe, legea nu încurajează sponsorul prin facilități fiscale reale, iar solicitantul are de traversat un parcurs birocratic absolut descurajant. Pe foarte scurt și simplificat se întâmplă așa: găsești sponsorul, îl convingi să-ți acorde sprijinul financiar, scrii cererea, se aprobă (semnează, ștampilează, of, of, of, eterna ștampilă!), virează banii (cu destinația menționată clar – evenimentul X), beneficiarul trebuie să primească aprobarea ordonatorului de credite pentru a-i primi și să opereze o rectificare pozitivă de buget trecută prin plenul consiliului local/ județean. Pașii aceștia încetinesc procesul, îl complică printr-o birocrație care consumă timp și energie. Cui îi folosesc toate etapele acestea încâlcite? Nimănui!
Cea mai mare satisfacție a oricărui curator e să audă următoarea întrebare din partea publicului: când se pun biletele în vânzare? E primul și cel mai important semn că oferta lui conceptuală se întâlnește cu așteptările. Că festivalul și-a creat în cursul istoriei lui o comunitate de fani, că și-a modelat destinatarii. Că și-a atins principalul obiectiv – să fie dorit! E suprema validare.