Suspendat în această instantaneitate și împletind firele contrastante ale oximoronului, David, personajul central al romanului de debut al Oanei Paler, Stadii, publicat la Editura Rocart în 2023, trăiește cu intensitate drama absurdului, în sensul dat de francezul Camus, care plasează condiția umană sub tirania repetiției obsesionale și a negării sensului existenței umane. Ca și lui Meursault, dar și predecesorului său dostoievskian Raskolnikov, lui David i se poate reproșa aceeași înclinație către transgresarea alterității și căderea ei în actul criminal gratuit și, prin aceasta, irațional: „Povestea dumitale e absurdă, cine a mai pomenit așa ceva, să dai în cap unui om ca să-l obligi să-ți răspundă la niște întrebări care nici măcar nu te privesc“. Oana Paler a primit pentru romanul său premiul pentru debut în proză la Festivalul Internațional de Literatură în Stradă – FILSTREET, de la Pitești.
Bună ziua, Oana, aș dori înainte de toate să te întreb cum ai primit vestea atribuirii acestui premiu care recompensează debutul tău în literatură?
Mulțumesc pentru inițiativa interviului, dar și pentru lectura atentă. Primul premiu a fost cel de la Brașov, „Cartea anului“, oferit de un juriu neutru, în sensul că membrii nu sunt brașoveni. La FILSTREET am luat premiul pentru debut în proză și a fost o reală surpriză și o încurajare totodată. M-am bucurat, firește, pentru ambele premii, așa cum, în general, mă bucur de orice ecou al cărții mele, fie că vine de la book influenceri sau din zona de critică profesionistă.
Nu e ușor să-ți găsești un loc în spațiul literar actual, e nevoie de sprijin, iar eu l-am primit de la criticii Al. Cistelecan și Costi Rogozanu, care au fost atât de generoși încât să-mi dea un feedback când am avut nevoie și să-mi scrie și pe coperta a patra a cărții, și nu în ultimul rând de la editorul Călin Vlasie, la a cărui editură a și apărut romanul. E foarte importantă încrederea pe care o capeți în tine atunci când vezi că ceilalți îți dau din timpul lor, fac observații pe marginea cărții tale, lucrul ăsta te face cumva să te iei în serios, dar fără să ajungi în faza în care să-ți dai prea multă importanță.
Cum ai făcut pasul de la profesoară de literatură la scriitoare? Cum coexistă, ce puncte comune sau ce constrângeri presupune fiecare?
Nu l-am făcut, le duc în paralel sau sar dintr-una în alta. Sunt lumi total diferite, sfera didactică presupune o doză mare de convenționalism, pe când cea a literaturii îl exclude. Ca punct comun, aș zice că cel mai mult mă ajută legăturile pe care le pot stabili cu tinerii pe care îi văd zi de zi, în diverse etape și manifestări ale lor, așa încât sunt obligată să-mi fac un update anual cel puțin, ca să nu existe decalaje (prea mari) între mine și ei. Sunt atrasă oricum de nou și mă interesează să înțeleg dinamica generațiilor care vin, ceea ce cred că e important pentru un autor de proză.
Ai spus-o cu o altă ocazie, acorzi o importanță deosebită narațiunii, iar dovada cea mai limpede este că romanul tău este construit magistral, cu mult peste cel al unei cărți de debut. Ar fi interesant să ne spui cum s-a născut Stadii, cum l-ai scris sau cum scrii în general și care este partea de real sau de ficțiune din ceea ce ai pus în el?
Mulțumesc pentru compliment, n-aș zice chiar magistral, pentru că eu îi găsesc destule defecte. Am citit cărți de debut mai bine construite decât a mea. Nu am un răspuns punctual pentru cum s-a născut Stadii, dar pot să spun că inițial am scris pentru mine, fără vreo intenție de publicare, să văd ce iese. Am mai scris și în trecut, dar nu mi-a plăcut ce a ieșit și n-am mers mai departe. Apoi cartea a căpătat un soi de viață a ei și parcă era păcat s-o las baltă. Am mers mai departe nu foarte încrezătoare că formula aleasă va prinde. E o combinație de roman polițist și existențialism. În contextul actual în care se merge foarte mult pe realism în spațiul românesc, e destul de riscant să mai brodezi pe tema „marilor întrebări“ care au făcut deliciul secolului XX. Totuși, romanul a fost luat în seamă, s-a scris despre el neașteptat de mult, și am primit feedbackuri în general pozitive, mai ales de la cititori.
N-am avut pretenții sau ambiții exagerate, prin urmare nici dezamăgiri majore sau supărări atunci când am simțit că ceea ce am scris nu a fost pe placul unora la a căror părere țineam. Poate data viitoare… Cât despre real și ficțional, ca să mă joc puțin, aș zice că tot ce e în roman e real, așa cum tot ce e în realitate e ficțiune. Nu există graniță între ele, majoritatea vieții ne-o petrecem fantazând.
Înainte de a vorbi despre David, personajul tău, și de lumea care se învârte în jurul lui, aș dori să punctăm trei aspecte legate de structura narativă a romanului tău și de posibilele înrudiri pe care i le-am putea regăsi în cultura europeană, în special în cea a deceniului 1960-1970, dar și înainte, Străinul lui Albert Camus a apărut în 1942. Prima mea întrebare este legată de o posibilă influență în scrisul tău a existențialismului și a tuturor conceptelor de absurd, de libertate, de pierdere a sensului existenței, de disperare și nebunie la omul modern. Cum te situezi în raport cu acest curent pe care l-ai studiat cu siguranță la Camus, Sartre, Simone de Beauvoir, la Kierkegaard sau Heidegger?
Existențialismul presupune pentru mine un mod de a vedea lucrurile, o perspectivă, deci mai mult decât un curent sau autorii pe care i-ai menționat. În postumanism, existențialismul nu mai are farmecul pe care-l avea în trecut, e prea abisal, prea serios, deci depășit, nu te mai poți raporta la existențialism decât ironic sau critic, ceea ce eu nu am făcut, nu pentru că n-aș fi putut, ci pentru că nu am simțit s-o fac. De aceea am ales să-l resuscitez cumva prin mixarea cu elemente din categoria epicii polițiste, adică o categorie paraliterară și am plusat cu estetica jocurilor PC, anume cu Stanley Parable, care e deja obiect de studiu academic și reciclează practic în manieră pop niște idei din toată istoria filosofiei, de la liberul arbitru până la estetica postmodernismului. Dar deja sună prea complicat. Camus este într-adevăr printre preferații mei, mi se pare că niciodată nu vom putea să nu ne mai raportăm deloc de el, sper ca valul New sincerity să și-l asume mai mult. La Kierkegaard m-am gândit când am ales titlul.
Al doilea aspect este legat de preferința pentru genul romanului polițist, mai precis a romanului polițist psihologic. Ce aduce în plus această dimensiune narativă și cum ai reușit să răspunzi la toate constrângerile pe care le impune, cum știm, acest gen literar, mai ales cele legate de personaje, de intrigă etc.?
Thrillerul psihologic (ceea ce sper într-o zi să reușesc să fac în scris) a fost genul care m-a ținut în scaunul de cinema și în fața televizorului încă din copilărie (m-au dus ai mei la filme de la 12 ani), deci practic am crescut cu el, e o poveste internalizată, nici nu-mi mai dau seama care-s mecanismele, că nu mă pot detașa de tipul acesta de cârlig narativ încât să-l analizez la rece. Deci influența vine din cinematografie.
M-a atras ideea de a scrie ceva care să-l facă pe cititor să fie curios, să meargă mai departe. Romanul nu e chiar polițist, că lipsește figura detectivului, care este obligatorie, dar conține urme de roman polițist, ca să zic așa. După care virează pe alocuri spre absurd, spre straniu, spre noir, prin alunecarea protagonistului într-un soi de film personal în care se proiectează pe sine, în mod escapist, într-un personaj de joc PC.
În fine, a treia problematică este conținută de însuși titlul romanului tău, Stadii, care trimite către o etiologie a tulburărilor psihice în care David se scufundă treptat. Ce ne poți spune despre contextul oniric în care îl plasezi? Dar despre „lumea paralelă“, ca atribut esențial al condiției absurde a personajului tău?
În contextul în care și iubirea e boală psihică, cel puțin îndrăgostirea și exaltarea de la început, atunci personajul meu e în spectrul patologiei. Contextul oniric nu e neapărat oniric, e vibe-ul pe care ți-l dau, de exemplu, opt ore de PlayStation (fără întrerupere) sau binging-ul, de fapt excesul. Excesul te scoate din real și plonjezi în ceva suprareal și-ți vin idei, de exemplu: cum ar fi arătat viața mea dacă aș fi făcut alte alegeri? Sună banal, dar chiar e? E greu să alegi, ne petrecem foarte mult timp gândindu-ne la asta, apoi regretând și tot așa. David este mai mult o natură excesivă și obsesivă decât un caz clinic. Iar „lumea paralelă“ e o speculație filosofică-pop tentantă care vine din nevoia de control, speculație pe care el o face pentru că nu găsește prea multe lucruri care să-l intereseze.
Să revenim la David, acest cvadragenar care are curajul să mărturisească „n-am știut niciodată ce înseamnă un om normal“. Dacă ar fi nevoie de un portret sumar, cum l-ai descrie?
Are sub 40. Cred că am răspuns mai sus la întrebare. E un tip lipsit de echilibru, chiar dacă e lucid, nu-și poate găsi echilibrul pentru că se raportează mereu la ceva în afara lui, ceva pe care nu-l poate controla, și de aici anxietatea permanentă sau dorința de a face ordine, de a face pe justițiarul, de a exagera în permanență cu câte ceva.
Care este raportul lui cu realitatea pe care o definește uneori drept „o realitate distorsionată“? Este de vină meseria lui de creator de jocuri/ scenarii video prin care David este tentat să confunde deseori frontiera dintre real și imaginar?
Nimic în jurul nostru nu e clar, nici noi nu suntem aceiași, circumstanțele, experiențele și timpul ne modifică opțiunile, pozițiile, atitudinile. Până și o simplă durere de măsea ne scoate din ritm. Știm oare care e frontiera dintre real și imaginar? Eu aș zice că uneori ce e imaginar e mai real/ mai intens decât realul-real. Meseria lui e de project manager, nu e creator propriu-zis, dar supervizează/ testează jocuri și lucrează la un scenariu de joc, deci trăiește în lumea aia, care uneori e alienantă.
Ca să glumesc, aș zice că nu e foarte diferit de un scriitor. Un scriitor care o ia razna. În plus, mai e și freelancer, deci are mobilitate, nu e condiționat de un job cu program fix, stă mult acasă, ceea ce pentru naturile excesive poate fi dăunător. Nebunia lui cea mai mare e că vrea să delimiteze realul de imaginar, acolo începe de fapt absurdul, nu când le confunzi, ci când ai ambiția de a le delimita clar. Aia înseamnă obsesie pentru control. Orice creator e, în esență, un control freak.
Dar relațiile lui David cu femeile pe care le cunoaște? Iată ce spune David: „Citisem undeva că seducția este un rău absolut, o formă de anesteziere a simțului moral“. Cum ai ales tipologiile acestor femei și ce spun ele despre lumea românească de azi?
Își dorește iubire, dar iubirea îl destabilizează. Nu știu dacă alege el tipologiile, cât mai mult se lasă sedus, ales, e dornic de experiențe, caută, încearcă, e și puțin disperat și uneori penibil de sentimental. Toate fetele sunt fascinante, oricare l-ar putea ajuta „să se salveze“. Fiecare e o posibilitate, atât de împlinire, bucurie, apropiere umană, cât și de dezamăgire: Teo, o influenceriță cu bani, frumoasă și tânără, dar limitată ca imaginație, Vera, un fel de reflexie a lui, tot o natură excesivă, deci obositoare, Laura, o ciudată obsedată de cadavre, care-l face să-și închipuie, în mod naiv, că a găsit relația perfectă. Fiecare are ceva deosebit. Nu cred că ele reflectă prin ceva anume strict lumea românească, poate doar prin faptul că aparțin noii clase de mijloc de la noi.
Îmi vine în minte celebrul incipit camusian: „Aujourd’hui ma mère est morte. Ou peut-être hier, je ne sais pas“. Mă gândesc la David care are și el o problemă cu moartea fratelui său. Există o similitudine între Meursault și personajul tău, în sensul incapacității absurde de a sesiza tragicul morții?
Personajul meu sesizează tragicul morții, de aceea e și îngrozit. Dar groaza la el se manifestă așa cum se manifestă, prin incapacitatea de a face față situației, așa că preferă să se îmbete și să-și dea shut down ca să nu se confrunte cu ceva care nu e o fantezie a lui, ci crunta realitate.
Are această falie psihotică vreo legătură cu actul gratuit pe care-l comite în uzina dezafectată de la marginea orașului? Ce să înțelegem prin noțiunea de „colaps identitar“ de care vorbește David?
Nu e neapărat un act gratuit decât în măsura în care eroul nu urmărește nici un beneficiu personal, e o greșeală imensă care-l costă enorm, e intruziv, se bagă în viața altora (repetă gestul și în legătură cu vecina sa, mergând însă pe cale legală), își arogă drepturi pe care nici un om nu le are, se imaginează un justițiar, răpește și sechestrează, deci se situează și în afara legii. Omorul însă e un accident, e hazardul care intervine, asta nu exclude însă vinovăția. Aici am încercat să surprind tendința omului în general de a se eschiva în fața responsabilităților, de a-și inventa scuze, în fond de a se menaja.
Toți facem asta. Găsim vinovați. Personajul însuși aparține unei epoci apuse, ca să o luăm așa, psihologic el trăiește în epoca „marilor gesturi“, chiar dacă acțiunea e plasată în zilele noastre, ce face el e ridicol și ca faptă, și ca filosofie, dar cumva romantic, adică extrem. E un personaj mort într-o lume moartă, lumea aia în care trebuia cumva să existe un sens, chiar dacă acest sens nu e decât un clișeu. David e incapabil să accepte că nu există sens, că viața nu e un cod de programare. În plus, are nepermis de mult timp liber și e lipsit de simț practic.
În fine, permite-mi un citat mai lung din roman pe care-l consider foarte prețios pentru a înțelege tipologia personajului tău. Este răspunsul polițistului după ce David îi povestește în amănunt actul pe care-l comisese: „Dumneata (așa a zis, dumneata) ești beat. Dumneata inventezi. Mi s-a părut mie că ești ciudat. Sau poate că doar mă pui la încercare, poate că te crezi mai deștept decât noi toți. Sau poate că ești nebun. Și chiar dacă n-ai fi beat, să zicem, să presupunem că ai spune adevărul, crede-mă că pe nimeni nu interesează adevărul dumitale“. Iată și interpretarea morală pe care David o dă actelor sale: „Firește că luam în considerare în mod teoretic latura morală a consecințelor actelor mele, dar nu mă simțeam torturat de vinovăție, fiindcă gândeam că viețile noastre nu sunt decât înșiruiri de fapte, interdependente, și, la fel ca în programare, o serie o continuă pe cealaltă, iar lanțul nu se poate rupe“. Ce ne poți spune despre acestea, mai ales despre universalismul prozei tale atât de bine scrisă și care merită să fie cunoscută de cât mai mulți cititori?
Nu știu dacă e vorba de caracterul universal al prozei mele, e cam mult spus, cât despre reciclarea unor idei (filosofice) care au tot circulat și pe marginea cărora se poate specula. Mai funcționează ele azi? Mai merită dezvoltate într-un roman? Mai este verosimil astăzi un personaj de felul acesta? În cinematografie se fac destule remake-uri…
Da, rezultă din citate că lumea e ori magie (adică avem logică, legi și coerență ascunse sub ceva fum), ori haos, iar în ambele situații, dacă suntem programați fie de Marele Narator, fie de Natură, înseamnă că nu prea suntem cu adevărat responsabili/ vinovați de nimic. Ce cod moral să aplicăm? La ce să ne raportăm? Avem dreptul să intervenim în viețile altora? Nu știu. Dacă aș fi știut, probabil că i-aș fi dat din știința mea și personajului.
Galerie foto
