Ce face un production designer?
Raspunde de toate lucrurile concrete din fata aparatului de filmat, adica decoruri care trebuie concepute si construite, locatii pe care le alege impreuna cu regizorul si, de asemenea, de costumele care apar in decoruri si in locatii. Tot in sarcina lui pica si animalele sau vehiculele din cadru. Cind ma intilnesc prima oara cu regizorul pentru un film, citesc scenariul si imi vin in minte tot felul de idei. Plecind de la acest feeling fata de cum arata scenariul, accept sau nu oferta.
Cum a aratat scenariul la Un spion care stia prea multe?
Mi-a placut din prima. Foarte, foarte rar am avut senzatia clara ca stiu cum va arata filmul. Din fericire pentru mine, aceasta senzatie a coincis cu cea a lui Tomas (n. red. – Tomas Alfredson, regizorul filmului).
Erau multe elemente vizuale in scenariu?
Nu, deloc, dar avea foarte multa atmosfera. Am construit partea vizuala impreuna cu Tomas si cu directorul de imagine (n. red. – Hoyte Van Hoytema), desi ea nu era in scenariu. Atmosfera era in scenariu. E foarte greu sa separi aceste doua lucruri, pentru ca atmosfera afumata si grea de pe ecran nu e deloc descrisa ca afumata si grea in scenariu, desi, cu toate astea, era acolo.
A fost ceva foarte diferit de Mamma mia!
Complet diferit! Asta imi si place la meseria mea, ca trebuie sa reactionez la materialul scris, si evident ca, daca lucrezi la un film muzical unde toata lumea topaie pe muzica de ABBA, atmosfera trebuie sa fie stralucitoare, vesela si nepretentioasa.
Cit de mult va inspira viata de zi cu zi?
Mult. Tomas a vizitat pentru prima oara Londra la mijlocul anilor ‘70, adica foarte aproape de perioada de timp din Un spion care stia prea multe, iar eu fireste ca imi amintesc Londra acelor vremuri. Am discutat o gramada despre ce se minca pe atunci, despre casele unde locuiau oamenii si despre cit de diferita era atmosfera fata de Londra de azi. Nu ne-am inspirat din alte filme, dar am privit o multime de fotografii si filme de arhiva, si am sapat adinc in propria noastra experienta. Cit despre secventa cu Budapesta, aveam inca in minte vacantele cu familia din fosta Iugoslavie. Mai tineti minte papucii aceia decupati in fata pe care ii purtau chelneritele? Nu stiam ca ungurii avusesera si ei asa ceva. Costumele nu sint sarcina mea directa, dar acesta a fost un lucru de acolo, din epoca. Mai e un ceas de care imi aduc aminte pentru ca tot timpul il vedeam pe mese in Iugoslavia. Ungurii mi-au spus rizind ca si ei avusesera un asemenea ceas.
De ce Praga din cartea lui John le Carre a fost inlocuita in film cu Budapesta?
Cind l-am cunoscut pe Tomas, scenariul inca mentiona Praga; au facut modificarea ulterior, din ratiuni economice. Cred ca s-a luat aceasta decizie pentru ca era mai ieftin sa filmezi la Budapesta decit la Praga. Inainte de interviu am strins stive de referinte despre Cehoslovacia acelor timpuri, referinte luate din cartile si revistele bunicii mele, dar pe Tomas nu l-a lasat inima sa-mi spuna ca deja se luase decizia ca Praga sa fie inlocuita cu Budapesta. Budapesta mi-a placut la nebunie, iar echipa de acolo a fost fantastica. Pe una dintre fete, care se ocupa de grafica, am luat-o pe urma la Londra. Printre altele, am tinut-o pe platou ca sa il invete citeva cuvinte in ungureste pe Colin Firth. Una dintre numeroasele ei sarcini erau piesele de sah cu fotografii pe ele si, nefiind prea familiarizata cu numele actorilor englezi, spunea: “Trebuie sa merg sa o invat ungureste pe piesa de sah Colin” (“I have to go and teach Colin chess piece Hungarian”).
Secventa din galeria de magazine nu exista in scenariu, dar Tomas a vazut galeria in plimbarile noastre prin Budapesta si a decis ca trebuie facut cumva sa filmam acolo. N-am avut prea multi bani pentru acest film, dar unul dintre motivele pentru care l-am facut sa para mai scump este ca mi-a placut sa lucrez cu Tomas, care are o viziune cu totul speciala. Toti regizorii ar trebui sa fie vizuali, asta nu inseamna ca si sint toti. Sa scoti maximul dintr-un loc inseamna sa lasi respectiva locatie sa te inspire, iar noi asta am facut si speram sa o facem si in noul film al lui Tomas, anul viitor. Ne-am intilnit in Germania, acum doua saptamini, ca sa discutam. Filmul se numeste Brothers Lionheart si va fi complet diferit de precedentul – un fantasy inspirat de o carte pe care presupun ca toti copiii suedezi au citit-o.
Cita libertate va lasa in general un regizor?
Cu Tomas e incredibil de bine. Ce e extraordinar e ca se pricepe la o gramada de lucruri – muzica, actori, partea vizuala si, in plus, stie sa se poarte cu oamenii si sa-i motiveze. Intre el, eu si directorul de imagine procesul a mers foarte bine. In general, cind am idei mai extreme, incerc sa conving regizorul (“ai incredere ca o sa iasa bine”), dar cu Tomas eu incep o fraza, iar el o termina. Ma incinta si ca foloseste cam aceeasi echipa de creatie si la urmatorul lui film.
Cu Woody Allen cum ati lucrat?
Experienta cu el a fost complet diferita. Woody Allen e unic (orice regizor e, oricum, diferit). De pilda, daca esti atent la filmele lui, o sa iti dai seama ca nu foloseste albastrul. Uraste aceasta culoare. Estetica filmelor lui e foarte puternica, ceea ce noi numim “ketchup si mustar” – culori coapte si rosu intens. In schimb, nu se omoara dupa gri. Asta face parte din meseria mea, chiar daca filmam in locatie: fiecare locatie trebuie sa se integreze intr-o estetica generala, iar eu trebuie sa am grija si de acest aspect.
Nu vi se intimpla uneori sa aveti senzatia ca munca dvs. depaseste filmul?
Daca e sa ma refer la Un spion care stia prea multe, pentru ca era atit de intunecat si de prafuit, am crezut ca munca mea va disparea pe ecran. Am fost surprinsa la final. O tot spun: depinde de scenariu. Uneori citesti un scenariu care iti da de inteles ca trebuie sa fii mai retinut, un alt scenariu iti da senzatia contrara. Ar fi idiot sa faci de fiecare data acelasi lucru, fara sa te pliezi pe material.
Dupa ce criterii alegeti un proiect?
Pur si simplu trebuie sa il simt. Cind citesc scenarii, in 90% dintre cazuri imi spun: “Oh, Christoase!…” , dar din cind in cind primesc unul care ma entuziasmeaza si in care ajung sa pun multa energie. Daca sint in stare sa lucrez intens mai multe luni, e foarte important sa vreau sa fac acest film. Din moment ce imi pun viata intre paranteze pentru noul proiect al lui Tomas, care, ca sa fiu sincera, nici nu are deocamdata scenariu, trebuie s-o fac cu toata inima. Am acceptat sa fac Un spion care stia prea multe inainte ca filmul sa aiba toata finantarea. Ma rog, acestea sint lucruri cu care un freelancer e obisnuit. Intotdeauna trebuie sa accepti sau sa refuzi. Din fericire, imi pot permite sa fac reclame una dupa alta ca sa pot alege filmele la care sa lucrez.
In ce a constat documentarea la Un spion care stia prea multe?
In orice lucru posibil: fotografii, carti, Tomas si cu mine am vizitat Churchill War Rooms din Londra, buncarul subteran al lui Churchill din timpul razboiului, unde am facut poze hartilor de pe perete, dar si unor obiecte foarte prozaice ca pioneze, creioane sau cutiute de lemn. N-am avut mult timp cu preproductia. Cind termin un film – iar Un spion care stia prea multe e imprimat pe creierul meu (are 110 spatii diferite) –, nu tin minte exact cit a durat preproductia (parca 10 saptamini), dar tin minte munca mea din ziua 1, cind plec de la cuvinte scrise pe hirtie, pina la 10 saptamini mai tirziu, cind ma trezesc cu o lume cu totul noua. E o nebunie. Lucrezi mereu in paralel. Pe de o parte, cauti locatii cu Tomas, de cealalta, planuiesti casa lui George Smiley (care e ridicata pe platou) si te tii de capul desenatorilor. Mereu mi-am spus ca meseria mea consta in invirtitul farfuriilor in aer. Lucrez cu acelasi set decorator de 13 ani, Tatiana Macdonald, cu care am facut 13 filme. Fireste, la inceput facem niste teste ale unor obiecte-cheie, iar ea e fenomenala.
Trebuie ca aveti o memorie vizuala fantastica.
Asa e! Nu retin numele tuturor oamenilor din echipa, nu tin niciodata minte cifre, dar ii pot spune Tatianei “stii, in casa aceea construita pe platou, in camera a treia este un scaun verde”, iar ea stie imediat despre ce vorbesc.
Aveti din familie legaturi cu lumea artistica?
Tatal meu e scenograf si de mica il ajutam sa isi aleaga modelele. Eram atit de fascinata de costumele de epoca, incit imi imbracam papusile in costume de epoca. Nu puteam face alta meserie. As fi putut fi designer de costume, dar mereu mi-am spus ca e mai usor sa ai de-a face cu obiecte neinsufletite decit cu actori. (Ride.) Cred ca a fost un fel de obsesie, pentru ca de la 8 ani doream sa fac aceasta meserie. Imi amintesc ca era perioada serialelor de epoca de la BBC, pe care le vedeam duminica dupa-amiaza.
Inca imi place ceea ce fac, dar pentru asta trebuie sa gasesc proiectele potrivite si oamenii cu care sa impartasesc aceleasi idei. Pot spune cu mina pe inima ca nu a fost nici un film pe care sa doresc atit de mult sa-l fac asa cum s-a intimplat cu Un spion care stia prea multe. Nu-mi doresc sa fac blockbustere americane, si aici ma refer chiar numai la scenarii. Dar nu spun ca nu voi face niciodata, nu se stie niciodata.
La ce alte filme ati mai lucrat cu placere?
Mi-a placut sa fac Billy Elliot, pentru ca mi-a placut sa lucrez cu Stephen Daldry. Vazusem ce facuse in teatru la Londra, niste spectacole extraordinare, dar as minti daca as spune ca succesul lui Billy Elliot nu ne-a luat pe toti un pic prin surprindere. Mamma mia! e, de fapt, singurul film mai altfel pe care l-am facut, dar, daca te uiti la el, vezi de la o posta ca ne-am distrat o gramada facindu-l. Am filmat mai ales pe platourile Bond din studiourile Pinewood, pentru ca am construit un intreg sat grecesc in studio. Ma rog, nu un sat intreg, ci vreo cinci case, dar aveam 30 de copaci. Pe urma am mai avut sapte saptamini, din care eu am petrecut cinci in Grecia. Ne-am simtit foarte bine. Au curs litri intregi de rachiu.
Cum a fost munca la Orele/The Hours? Ce reactie v-a provocat scenariul?
A fost unul dintre acele scenarii la care am stiut imediat ca trebuie sa accept si, pina cind s-a terminat turnajul celor trei parti (care au fost turnate aproape ca niste scurtmetraje distincte), aproape ca nici nu le-am intilnit pe actrite. De pilda, pe Nicole Kidman, pentru ca partea cu Virginia Woolf am filmat-o la citeva luni dupa celelalte.
Ce altceva va mai place sa faceti in afara de munca?
Imi place sa calatoresc si sa vad locuri noi, dar si asta tine de meseria mea, ca de altfel toate lucrurile care imi fac placere – pictura, muzeele, chestiile vizuale. Uneori e groaznica munca asta – e obositor si trebuie sa filmezi noaptea, in frig, dar alteori e atit de placut, incit te intrebi: “Doamne, ma mai si platesc?”.