Cum ati inceput sa scrieti despre teatru si performance?
De fapt, cind eram in colegiu, nu stiu cum am devenit foarte interesata in a scrie despre arta. Am scris despre muzica si despre teatru. In revista colegiului, am initiat o rubrica noua, pentru teatru si arte si asa am inceput sa scriu. Am scris vreo doi ani in aceasta revista. Mai tirziu, in 1971, cind am venit in New York, am inceput sa lucrez ca scriitor freelancer. Cum aparea o noua revista culturala, cum le scriam si ii intrebam daca nu as putea sa le trimit articole. Am facut multe interviuri, mai ales cu compozitori si cintareti pop, cu muzicieni, am scris despre jazz si totodata scriam cronici de teatru. Am continuat sa scriu dupa ce am terminat facultatea. Artistii ma interesau, iar cit timp am lucrat la doctorat, am fost cronicar la ziar in New York, un fel de foaie radicala a artelor, culturii si politicii din down-town, ziarul se numea „Changes“. De la inceputul anilor ’70 pina spre mijlocul lor am scris exclusiv despre teatru, apoi am devenit cronicar pentru „Soho Weekly News“, pentru care am scris citiva ani. Asadar, atit in timpul colegiului, cit si al universitatii am incercat sa scriu despre performance, dar nu stiu de ce am crezut ca as putea sa fac asta sau cum am ajuns acolo. Imi placea ceea ce faceam si am continuat asa, am inceput apoi sa scriu eseuri si sa le public in alte reviste. Apoi mi-am deschis propria revista, eu si sotul meu, eram amindoi proaspat absolventi cind am infiintat o revista de critica si studii, in 1976, asa ca aveam propriul meu spatiu in care sa public. Asta nu m-a impiedicat insa sa scriu si in alte locuri, am ramas in continuare interesata de scris. Imi placea insa sa am si o publicatie, un spatiu de dialog si de formare a vocilor si ideilor in ceea ce priveste arta contemporana.
As vrea sa imi vorbiti putin despre inceputurile „Performing Arts Journal“. A fost o experienta dura sa pornesti o revista despre artele avangardiste, sa stringi bani pentru asta?
La inceput nu am incercat sa obtinem bani pentru revista, nu costa atit de mult. Gasisem o tipografie care a acceptat sa lucreze cu noi pe bani putini, am platit pentru primele numere… La inceput, chiar nu am avut nevoie de bani sa scoatem revista. Dar dupa un an, am accesat niste fonduri publice, am pus o parte si de la noi, dar nu asta era esential, sa obtinem bani, tot ce ne-am dorit a fost sa publicam revista. Noi munceam mult, asa ca nu trebuia sa platim multi colaboratori. Erau multi dintre prietenii nostri, ne ajutau cu traducerea, erau fosti profesori, cunostinte din mediul universitar. Traduceau piese de teatru si eseuri de autori din Europa si Rusia. In acelasi timp, cunosteam foarte multi tineri critici de arta care erau interesati sa scrie despre teatru contemporan. Am lucrat cu doua generatii, cu cei foarte tineri si cu cei mai in virsta, oameni care calatorisera foarte mult, care aveau multe povesti si care erau buni traducatori, asa ca puneam toate aceste materiale in revista. La inceputul anilor ’70, in New York, erau foarte multi interesati de performance-ul contemporan. Era un timp foarte prielnic pentru critica de orice fel, pentru scrierea despre noul teatru, toata lumea incerca sa gaseasca noi manifeste, sa creeze un nou vocabular. Publicul nostru intotdeauna a fost unul restrins comparativ cu numarul tuturor celor interesati de arta experimentala, dar noi am fost in stare sa ajungem la toti.
Acum „A journal of Performance and Art“ (noul nume al „Performing Arts Journal“ – n.red.) serbeaza 100 de numere.
Da, eu acum lucrez deja la numarul 104. In 2012 am avut numarul 100 si 25 de ani de existenta. Pentru reviste publicate in limba engleza, este singura care are acelasi editor de atitia ani si care se poate lauda cu o asa continuitate.
In acelasi timp este o bucatica din istoria performance-ului.
Asa este. Cind ai o revista, daca te uiti prin numerele aparute de-a lungul timpului, este uimitor citi oameni am intervievat, despre citi am scris, oameni care atunci erau foarte tineri, iar acum sint celebri, precum Laurie Anderson sau Robert Wilson, Philip Glass. Am fost intotdeauna interesati de teatru si de dans, de artele performative si de muzica, de video, de toate tipurile de arta. De toate artele contemporane. Dar totodata, ne-a interesat mostenirea istorica. Uneori, textele avangardei sau ale modernismului nu erau traduse in engleza, asa ca le-am tradus si le-am publicat in revista noastra. Deci am atins un context istoric foarte larg.
Citind eseurile din cartea dvs., m-am gindit ca sinteti cea mai potrivita persoana pe care sa o intreb: ce poate fi mai nou decit nou?
E o intrebare dificila pentru ca uneori generatiile lucreaza in directii diferite. Multi dintre cei care vin in teatru la 20-30 de ani sint interesati de new media. Iar in locul textului, pot fi interesati de colaj, de o textura mult mai fragmentata. In acelasi timp, artistii mai in virsta, Robert Wilson sau Marina Ambramovici sau Meredith Monk, nu sint interesati atit de mult de rapiditate, de viteza, ci mai degraba de o calitate spirituala, o calitate meditativa, de o incetinire. Prin urmare, pe de o parte, o mare parte din artele contemporane vor fi privite mai distras, nu cu o asa de mare atentie. De cealalta parte, artistii vor o mai mare atentie, cer prezenta si sa fii acolo la momentul potrivit si cu o privire foarte atenta. Cred ca foarte contemporan ar fi deplasarea spre un teatru foarte privat, intim, poetic, filosofic. Este ceea ce m-ar interesa pe mine, personal.
Ati calatorit mult…
…Nu atit de mult cit mi-as fi dorit, dar intr-adevar, am calatorit mult in Europa, desi nu am fost in partea de Sud-Est. Am fost in Turcia si in Rusia, la Moscova, am fost in Polonia, Cehia si Ungaria de multe ori, desigur in Paris, Londra si Berlin, dar abia in ultimii ani s-a intimplat sa ajung la Zagreb, in Croatia, la Belgrad. Acum sint interesata mai ales de aceasta parte a Europei, am si multi prieteni aici, am publicat piese de teatru. De exemplu, recent am publicat un text de Bogdan Georgescu in „PAJ“, am publicat texte de Ivana Sajko, din Croatia. Intotdeauna am publicat piese rusesti si poloneze in „PAJ“, am publicat autori maghiari, si germani, si francezi, si italieni, prin urmare sint foarte familiarizata cu cultura europeana, imi place sa vin si sa calatoresc aici.
Ce cautati?
O intrebare interesanta, cred ca ceea ce caut este vechea Europa. Nu, nu sint nostalgica… Cind spun ca vreau sa gasesc vechea Europa, vreau de fapt sa spun ca ma astept sa inteleg mai mult din vechea literatura, sa inteleg mai mult dramaturgia si arta in general. Si istoria. Nu vin in Europa pentru a gasi noile lucruri care sint asemanatoare celor americane. Ma intereseaza lucruri foarte specifice ale culturii europene. De exemplu, azi dimineata am fost sa vad Muzeul Taranului Roman, dar am fost si la Muzeul National de Arta Contemporana. Prin urmare, cind merg in alte tari, imi place foarte mult sa merg in vechile restaurante, sa vad vechea arhitectura, dar si noua arhitectura, noul design, imi place sa vizitez parcurile si muzeele, incerc sa ajung la spectacole. Am fost la Opera, am fost la Ateneu, deci ma intereseaza toate aspectele culturale. Dar nu vreau sa vad aceleasi magazine si aceeasi mincare in fiecare tara, caut mai degraba ceva reprezentativ, asa cum am spus, vechea Europa.
Si ati gasit ceva de genul acesta aici in Bucuresti?
Cred ca da, acel restaurant Carul cu Bere, am vazut si Biserica Stavropoleus, am fost la Muzeul Taranului. Imi plac icoanele, imi place sa urmaresc felul in care sint construite casele, felul in care se imbraca oamenii, ceramica, aceste lucruri ma intereseaza foarte mult.
Ieri, vorbind despre „Fluxus“, ati amintit de mai multe ori de institutii europene care i-au comisionat in nenumarate rinduri pe artistii „Fluxus“. Ce a reprezentat Europa pentru lumea culturala newyorkeza?
Europa a sprijinit foarte mult avangarda americana pentru ca in Statele Unite nu exista un suport real, aici nu exista un sistem de festivaluri si nici alt tip de subventii. Totodata, SUA sprijina artisti individuali, in timp ce Europa sprijina institutii si festivaluri. In America sint multe fonduri private, care nu sint predominante in Europa. Incepind cu anii ’60, continuind cu ’70, ’80, ’90, o multime de artisti americani foarte cunoscuti si foarte influenti, fie ca e vorba de muzica, fie de dans si teatru, au venit si au participat la festivalurile europene, au fost finantati in Europa astfel incit lucrarile lor au fost vazute mai intii aici, abia apoi in New York. Suportul aratat artistilor americani in Europa a fost extrem de important. De exemplu, Robert Wilson a devenit celebru in Europa, abia apoi s-a facut cunoscut la New York. Asadar, Europa a sprijinit artistii americani atit financiar, cit si din punct de vedere cultural de-a lungul acestor ani, a cel putin 40 de ani.
Si acum, pentru noua generatie de artisti?
Multi artisti americani continua sa vina si sa lucreze in Europa: Natural Theatre din Oklahoma, Richard Maxwell, un dramaturg newyorkez, si compania sa, New York City Players, o multime de companii de dans recente sint aici, in Europa, cum ar fi The Elevator Repair Service. Dar si performeri, compozitori veniti sa lucreze individual. Pentru ca in acesti ultimi 40 de ani, totul s-a schimbat, lumea teatrului de avangarda sau experimental s-a largit foarte mult, tot mai multe orase, teatre si muzee sint interesate de aceasta zona si de lucrarile acestor artisti. In Europa ca si in alte parti, se simte aceasta dorinta de a gasi noi generatii, noi voci.
Tot ieri in timp ce vorbeati despre „Fluxus“, ati insistat pe conceptul viata & arta. Cum a fost viata dumneavoastra, in arta, in afara artei, cu arta?
Cred ca felul in care am trait nu a fost doar o cariera. Chiar a fost un mod de viata. Cind lucrezi in acest domeniu, in arta, nu e ca si cum ai lucra intr-o banca sau intr-un restaurant. Munca devine propria ta viata, devine un mod de a vedea lucrurile. De aceea cind calatoresc, este si amuzament, dar este si cercetare intr-un fel. Nu ma duc o saptamina-doua la mare, nu. Am venit in Europa, merg si la mare, merg in sate si in orase mici de provincie si cumva totul se subordoneaza interesului meu pentru cultura, pentru arhitectura, pentru peisaje si, intr-o forma sau alta, toate apar in scrisul meu sau in ceea ce predau. Pentru mine este ceva organic, nu e nici o separare intre a scrie, a preda, a calatori, a edita carti. E un fel de rutina. Nu obisnuiesc sa-mi iau notite, nu am agende in care sa scriu ordonat pe domenii. Am facut-o de citeva ori in Europa, sa-mi iau notite, dar de obicei nu-mi place sa alerg toata ziua si cind ajung in camera sa incep sa scriu despre experientele mele, mi se pare prea greu pentru mine. Dar absorb toate aspectele vietii cotidiene, limbaj, felul in care oamenii se imbraca sau se poarta, le gasesc pe toate foarte interesante si cumva se potrivesc cu ceea ce fac. De aceea am si facut, pe linga cartile mele despre teatru, antologii cu texte despre gradini, am scris o alta carte despre Valea Hudsonului, o zona aflata la 125 de mile de New York, foarte cunoscuta pentru un anumit stil de a picta peisaje si pentru faptul ca multi artisti s-au mutat acolo, New York-ul fiind un oras foarte scump. Asa ca m-a interesat ca un loc istoric si cultural. In urma cu citiva ani, am ingrijit o colectie de texte despre mincare si cultura scrise de autori contemporani. Prin urmare, atunci cind incepe sa ma intereseze ceva, vreau sa fac o carte, imi place sa fac antologii si sa cercetez. Asa am trecut de la antologia cu texte despre gradini la a scrie si gindi despre ecologii teatrale. Sau am trecut de la texte despre mincare si despre cultura restaurantelor la teatrul mincarii. Cum spuneam, exista intotdeauna o cale de a ma intoarce la arta.
Ati fost vreodata dezamagita?
O, de cele mai multe ori. Cred ca deseori sintem dezamagiti cind mergem la teatru.
Ce va dezamageste?
Cred ca acum sint dezamagita pentru ca mi se pare ca nu toti artistii inteleg stilul contemporan de viata si de gindire. Sint de parere ca nu au gasit inca noi forme. Lumea nu vorbeste mereu in directia a ceea ce ma intereseaza pe mine. Nu ma intereseaza sa fiu amuzata, distrata atunci cind merg la teatru, vreau sa vad ceva foarte serios si foarte important. Totodata, sint atitea tipuri de performance, oameni din diferite tari si intotdeauna esti surprins atunci cind vezi lucrarea unui maestru. Ce cred ca este dezamagitor este ca ambitiile oamenilor sint atit de mici. Ca rezultatele lor sint atit de mici. Nu s-au educat suficient. Asta poate fi dezamagitor. Insa nimic nu poate fi perfect, iar in mod normal este foarte greu sa creezi opere mari.
„Fostele tari comuniste se confrunta inca cu subiecte precum identitatea sau istoria“
Ati spus mai devreme ca ati publicat un text de Bogdan Georgescu, in „PAJ“. Ce v-a placut la acest text?
Mi s-a parut foarte curajos pentru ca a incercat sa scrie despre evenimente politice. In acelasi timp, incearca sa gaseasca un nou stil de performance, la fel ca spectacolul Geaninei Carbunariu cu dosarul de urmarire al acelui scriitor, mi s-a parut ca acestea sint doua directii noi in teatrul romanesc. Oameni tineri care muncesc din greu cu trupele lor incercind sa lucreze contemporan, cu noi forme de scriere, noi stiluri de performance. In acelasi timp, dupa 1989, sint de parere ca fostele tari comuniste, asa cum sint Polonia si Romania de exemplu, se confrunta inca cu subiecte precum identitatea sau istoria si incearca sa inteleaga unde se afla si cum au ajuns acolo.
Varianta integrala a acestui interviu a fost difuzata pe 26 septembrie, in cadrul emisiunii „Storymania“ de la Radio Romania Cultural.