Romanul Iasomie neagră, semnat Wafa Ghorbel, a apărut recent la Editura Junimea din Iași, în minunata traducere a Lilianei Foșalău. Scris cu multă sensibilitate, relatează drumul cathartic al unei femei, victimă la vârsta de 8 ani a unui traumatism major care îi va marca existența și o va obliga să aleagă între dorințele personale și normele impuse de lumea din jur. Suferința, exilul, condiția și fragilitatea femeii, dificultatea reconstruirii intimității sunt câteva din temele acestui roman.
Profităm de ocazia publicării lui în limba română pentru a sta de vorbă mai pe îndelete cu scriitoarea franco-tunisiană care a avut amabilitatea de a ne acorda acest interviu.
Bună ziua, Wafa Ghorbel, mulțumesc pentru că ați acceptat să ne vorbiți despre romanul Iasomie neagră, apărut recent în limba română la una din cele mai prestigioase edituri din țară. Cum ați primit vestea acestei apariții și în ce alte limbi a fost deja tradus romanul dumneavoastră?
Bună ziua și vă mulțumesc pentru interesul pe care îl arătați față de romanul meu. Traducerea romanului Le jasmin noir de către poeta, universitara și traducătoarea Liliana Foșalău, apoi apariția lui la Junimea, editură coordonată de Simona Modreanu, profesor universitar și cunoscut editor, nu au constituit o surpriză pentru mine. A fost mai degrabă vorba despre încununarea unor lungi luni de muncă și dialog, de atentă concertare. Sunt totodată fericită și mândră de această apariție, fapt care îi permite cărții să zboare cu propriile aripi, iar cuvintelor mele să poată depăși frontiere geografice, lingvistice și culturale. Le sunt recunoscătoare prietenelor mele, atât traducătoarei, cât și editoarei, pentru a fi adoptat textul meu și pentru a-i fi dat posibilitatea să înflorească și sub alte zări.
Sunt foarte atașată de România, mai ales de Iași, încă din 2012. Am petrecut atunci o lună acolo ca parte a unei burse Erasmus. Am revenit la Iași de cinci ori după aceea, pentru a participa la Zilele Francofoniei, colocviu internațional organizat în fiecare an de Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“, dar și pentru a prezenta un spectacol muzical. Publicarea romanului Iasomie neagră a pecetluit definitiv legătura mea cu această țară.
Le jasmin noir a apărut, de altfel, și în alte traduceri: în Tunisia, în arabă (o autotraducere, la editura La Maison Tunisienne du Livre, 2019), în Statele Unite, în engleză (traducere semnată Peter Thompson, la editura Lavender Ink/ Dialogos, 2022). Va apărea curând și în Mexic, în spaniolă (traducere realizată de Sophia Bisstouane și Lisette Herrador).
Înainte de a aborda multiplele fațete ale textului și de a vorbi despre „abisul amarelor amintiri“, aș dori să vă întreb câte ceva despre melanjul genurilor literare și despre stilul pentru care ați optat în scrierea romanului. De ce ați ales să utilizați și povestirea specifică romanului, și genul epistolar construit în stilul direct, care conferă o mare forță discursului dumneavoastră?
Romanul este genul meu predilect în materie de literatură. Sunt prea vorbăreață pentru a scrie nuvele, prea indisciplinată pentru a scrie poeme și prea monofonică pentru a scrie teatru. Scrisoarea, printre altele, este un tip de scriitură care se apropie cel mai mult de jurnalul intim. În fond, Iasomie neagră este un roman epistolar care împrumută forma monofonică. Naratoarea mea este singura autoare a scrisorilor, deoarece destinatarul nu va putea răspunde unor scrisori pe care nu le va primi și deci nu le va citi. Acest personaj prezent-absent nu este decât un pretext care îi oferă tinerei femei posibilitatea de a vorbi despre răul care o macină. Scriitura se concentrează astfel asupra eului în intimitatea sa cea mai tainică, mai sinceră, mai spontană, chiar nudă.
Permiteți-mi încă o mică paranteză legată de actul scriiturii. Naratoarea ne spune: „În ceea ce mă privește, cuvintelor mele le-a fost mult mai ușor să se înșiruie, să se exprime, să se dezvăluie pe spațiul alb al unei foi neutre, decât în gura mea uscată, ezitantă și anxioasă atunci când se află în fața unei priviri sau a unor urechi mai puțin neutre“. Cum să înțelegem această frază? Se exprimă ea oare în numele dumneavoastră?
Naratoarea din roman pe care o citați se exprimă adesea în numele meu. Este adevărat că într-un anumit moment al vieții mi-a fost mult mai la îndemână să scriu sau să cânt decât să vorbesc. Mă angoasa teribil să mă simt fixată cu privirea de un interlocutor atunci când vorbeam, mi se părea că am în față un judecător. Mi se întâmpla să mă bâlbâi când aveam de dat examene orale sau când îmi citeam comunicările în cadrul unor colocvii. Cu timpul, am depășit această spaimă, dar să nu uităm că Iasomie neagră a fost scris între 2003 și 2008 (și publicat abia în 2016). Interacțiunea cu publicul, atât în cadrul cursurilor mele, al comunicărilor, cât și în cel al lansărilor, al prezentării de carte, al masterclassurilor și al interviurilor, m-a schimbat mult. Încrederea în sine e ceva ce trebuie lucrat. Pentru a ne întoarce la ceea ce ați formulat la începutul întrebării, actul scriiturii este vital pentru personajul meu. Cum este și pentru mine. La un anumit moment din viața mea – perioada în care am scris acest roman – totul se reducea la a alege între a scrie sau a muri.
„Mă simt sfâșiată între dorințele mele și normele care mi-au reglat viața.“ Vă propun să începem cu această frază și să schițăm primele linii ale portretului eroinei din acest roman. De-a lungul paginilor, vom afla despre multiplele răni care o macină, chinuindu-i conștiința și trupul. Deoarece – s-o spunem de pe acum – eroina este bântuită de o traumă majoră care o urmărește încă din copilărie. Ați putea să ne spuneți în ce constă această dramă?
Eroina a fost victima unui eveniment traumatic, devenit nodal atât în viața ei, cât și în roman.
Nu va fi revelat decât târziu în roman, pentru a-l ține pe cititor cu sufletul la gură, dar și pentru a-l determina să caute și, poate, să ghicească originea acestei sfâșieri despre care ați vorbit mai devreme, aș spune chiar originea tuturor paradoxurilor acestui personaj.
Acest eveniment tragic nu va înceta să declanșeze în viața ei un abis de îndoieli: nu avem, vorbind de acest abis, o suferință, ci numeroase suferințe, nu o întrebare, ci mai multe întrebări, nu un exil, ci mai multe feluri de exil, nu o revoltă, ci mai multe revolte. „Când voi înceta să-mi fiu mie însămi o străină? Mă simt mereu o străină, o exilată“ – ne spune ea. Cum să definim toate aceste stări?
Personajul meu este coerent în contradicțiile sale, în stranietatea și singularitatea sa. Această tânără femeie încearcă să se înțeleagă pe sine, să-și cunoască profunzimile, să facă saltul de la posibil la imposibil (mă gândesc aici la Derrida și Bataille), dar, de fiecare dată, se vede întoarsă la aporiile ei, la limitele sale, la propriile neputințe. Este exilată spațial în țara de adopție, ca și în țara sa de origine. Dar este mai ales exilată în propriul corp, în rănile sale, în acel trecut pe care îl târăște după ea ca pe-o piatră atârnată de picior, oriunde ar merge. Se simte străină în Tunisia, chiar în familia ei, pe care o adoră, dar care nu știe nimic despre zbuciumul și rănile ei. Plecând la studii în Franța, ea consideră că a găsit calea împăcării cu sine, dar nu-i va trebui mult să înțeleagă că își purta peste tot traumele cu sine, le căra în bagaje, locul exterior nu prea conta. Acest exil ontologic se manifestă în locurile cele mai ascunse ale ființei sale.
Alte experiențe și alte decepții în dragoste se vor adăuga acestui punct traumatic inițial. Cum să răspunzi la întrebarea pe care și-o pune eroina: „Dar cum am putea ști de dinainte ce zdreanță umană se ascunde în spatele unei măști de o insignifiantă banalitate?“. Oare va reuși ea să scape de asta?
Nu e cu totul imposibil pentru ea să se desprindă de prezența malefică a monstrului care o bântuie. Iubirea e, ocazional, una din posibilități, dar mai ales pasiunea ei pentru muzică e cea care constituie o veritabilă formă de eliberare. O spune explicit, de altminteri: „Muzica… Mă întreb ce-aș fi fără muzică. Cu siguranță… Nimic. Nu pot fi eu însămi decât pe scenă… Nu reușesc să mă eliberez de trecutul meu, de monștrii mei, de tenebrele din mine, să mă descarc de fricile mele, de ura ce-o port, de angoase, nu reușesc să transmit iubire, pasiunea din mine, să cuprind infinitul decât pe scenă… Când cânt sunt mai goală decât goliciunea însăși, sunt transparentă, ușoară, vaporoasă… Când cânt știu ce e extazul, orgasmul de care m-ai privat. Pe scenă ne iubim, ne mângâiem unul pe celălalt, ne oferim complet unul celuilalt, ne înlănțuim, devenim una, fuzionăm, ne contopim, ne amestecăm saliva și sudoarea, facem dragoste așa cum niciodată n-am reușit să facem.
Pe scenă tu dispari, nu mai exiști“. Arta este singura ieșire posibilă atunci când toate posibilitățile de viață au eșuat. E o idee pe care am dezvoltat-o în cele două romane care au urmat după Iasomie neagră și care împreună formează Trilogia iasomiei.
În ce privește modul în care aș răspunde la întrebarea pe care și-o pune naratoarea: „Dar cum am putea ști de dinainte ce zdreanță umană se ascunde în spatele unei măști de o insignifiantă banalitate?“, mi se pare că răspunsul este simplu: nu se poate. Avem de-a face, de altfel, cu o întrebare retorică. E imposibil să știm cu cine avem de-a face înainte de a fi trecut prin experiență. Un monstru se poate ascunde foarte bine în spatele aparențelor unui prinț, unui Făt-Frumos, iar o persoană aparent mai necioplită se poate dovedi a fi mult mai umană decât pare.
Eroina dumneavoastră merge chiar mai departe în acest rechizitoriu, încercând să înțeleagă ce s-a întâmplat pe măsură ce desfășoară o adevărată anchetă. Care este, din punctul dumneavoastră de vedere, pertinența acestor interogații care au virtutea de a se adresa tuturor?
Eu chiar nu am un răspuns la întrebările pe care și le pune ea. Cred că fiecare din aceste ipoteze ar putea fi susținută, în funcție de cel care a emis-o: adică dacă ești psihiatru, judecător, sociolog, teolog sau moralist, în funcție de ceea ce ești, răspunsul se schimbă, desigur. Totuși, ce contează aici nu e a găsi un răspuns. La acest nivel al narațiunii și al coborârii în străfundul rănilor, pentru prima dată tânăra femeie îndrăznește să ia taurul de coarne. Ea își înfruntă trauma, suferința, își privește agresorul drept în ochi (este un fel de a spune, o imagine, pentru că nu îl privește decât în mod simbolic) și încearcă să explice actul mârșav al acestuia în speranța că faptul de a înțelege va putea domoli suferința. Formulează asta în câteva cuvinte: „După ce m-am întors în Franța, am hotărât să te înfrunt. Trebuie să recunosc că e mai ușor de făcut de la distanță. […] Voiam să înțeleg mai ales ce se petrecuse în capul tău în momentul când ai hotărât să faci din mine ceea ce sunt“. Dar încercarea de a înțelege – la fel ca scrisul – nu făcea decât să răsucească cuțitul în rană.
În viața dublă pe care mărturisește că o duce, muzica ocupă un loc aparte. Ce ne-ați putea spune despre rolul terapeutic, vindecător, salvator chiar al artei, dumneavoastră, care sunteți o excelentă muziciană?
Am abordat această chestiune un pic mai sus, dar voi încerca s-o dezvolt aici mai mult. Mi se pare că arta poate cu adevărat să salveze vieți. De data asta chiar nu avem de-a face cu o imagine. Arta poate să umple goluri, să cauterizeze plăgi, să sutureze răni profunde. Ca pulberea de aur din Kintsugi, arta permite reconstruirea ființei distruse, îi permite acesteia să treacă peste încercări, să-și sublimeze cicatricele, să facă din ele ceva unic. Muzica este pentru mine o artă de reziliență. A cânta înseamnă a încânta și a face imposibilul posibil cât durează un cântec sau un spectacol. În cel de-al doilea roman al meu, Le tango de la déesse des dunes, locul cântecului este luat de dans. Merg mai departe în această căutare a rezilienței prin artă în cel de-al treilea roman, încă nepublicat.
Să ne întoarcem, dacă-mi permiteți, cu încă o întrebare la tema scrisului, atât de importantă în roman: „De ce să-ți scriu? Pentru a-mi dovedi că reușesc să-mi pipăi vechile răni fără să sufăr, pentru a-ți dovedi că am reușit să mă vindec de memoria mea? Este oare posibil să te vindeci de propria ta memorie?“. Ce-ați putea răspunde acum în locul ei?
Scrisul literar este pentru mine o formă de exprimare artistică, asemenea muzicii, dansului, sculpturii. A scrie înseamnă a te abandona plăcerii de a crea, de a concepe și de a da naștere unei lumi în matricea propriei imaginații, a ființei tale. A scrie înseamnă a te ridica deasupra banalității existenței, a transcende orice angoasă, orice suferință, pentru a putea pătrunde în zonele nebănuite ale limbii, ale timpului, ale spațiului, ale sinelui. A scrie înseamnă a lăsa să crească o floare în inima propriei răni și să te poți bucura de ea, în pofida durerii renăscute.
În fine, ca să conchidem, romanul dumneavoastră nu este un manual de terapie feel good, ci autopsia literară a unei suferințe. Trebuie oare să înțelegem că soluția ar fi o lichidare a trecutului, incendierea lui, a memoriei îndurerate, pentru a scăpa de obsesiile lor? Și, dacă da, a scrie poate folosi și la asta din perspectiva dumneavoastră?
Ceea ce spune eroina mea nu corespunde întotdeauna cu ceea ce gândesc eu. Ar corespunde poate cu ceea ce gândeam atunci, dar astăzi am o oarecare distanțare, atât în raport cu memoria mea, cât și față de primul meu roman. A scrie nu permite să-ți arzi trecutul, poate doar să te debarasezi de el. Așa cum am mai spus, a încerca să lipești cuvinte pe suferințe, pe memoria ta, nu face să dispară traumele din trecut. Dimpotrivă, lucrul acesta le reînvie mai întâi, dar le atenuează mai apoi, fără a șterge însă cicatricele. Țesătura memoriei destrămată în multe fire, dar regenerată astfel, continuă să constituie o materie primă pusă în valoare de această legătură aurită care repară fără a nega, fără a șterge. Punctele de suspensie sau de sutură cu care este presărat romanul de la un capăt la celălalt nu sunt decât o ilustrare a acestui adevăr.
Mulțumesc mult pentru acest interviu care mi-a dat ocazia să îmi redescopăr romanul prin prisma dumneavoastră!
Traducere din limba franceză de Liliana Foșalău
Wafa Ghorbel, Iasomnie neagră, Editura Junimea, Iași, 2023.