„Suplimentul de cultură“ vă oferă în avanpremieră un fragment din volumul de povestiri Ce văd păsările de Iulia Gherasim, în curs de apariție în colecția Ego. Proză a Editurii Polirom.
— Fragment —
Când am intrat în camera de cămin, am sunat acasă și le-am zis că eu așa nu pot să trăiesc. „Te mănâncă gândacii aici“, i-am spus la telefon maică-mii, „salteaua pute a mucegai și n-am unde să-mi pun hainele, n-am nimic“. Ea ridicase din umeri și se uitase la taică-miu, pentru că l-am auzit în fundal spunând „lasă, dragă, așa te călești. Crezi că noi am stat mai bine?“. La scurt timp au apărut și colegele mele de cameră. Mai întâi am cunoscut-o pe Adela, o fată din Târgoviște, venită cu maică-sa, și apoi pe Oana din Reghin, amândouă anul întâi, una la Finanțe-Bănci, cealaltă la Economie Generală. Părinții și niște rude de-ale Oanei veniseră cu două furgonete de la Reghin. Descărcaseră un ditamai patul, o saltea Relaxa în țiplă, o noptieră din același set cu patul, un frigider, un dulap, zeci de cutii și saci. O zi întreagă zbârnâiseră bormașinile și răsunaseră ciocanele în căminul C1 din Agronomie, familia Oanei întorsese camera cu fundu-n sus, dăduseră cu lavabilă, montaseră rafturi, pulverizaseră un tub întreg de insecticid, după ce ne zoriseră să plecăm de-acolo, „mereți și hodiniți-vă, fechilor“, mai rău îi încurcam. Am ieșit să dăm o raită prin complex, iar când ne-am întors, camera noastră era de nerecunoscut, cu perdele la geamuri, față de masă din pluș și covor persan cu ciucuri. Mama Oanei ne-a servit cu cornulețe cu gem. S-a așezat pe cel de-al patrulea pat, rămas încă neocupat, s-a uitat de jur împrejur și a exclamat mulțumită „No, amu-i binie“. Eram barza chioară căreia oamenii ăștia îi făcuseră cuib și m-am gândit la taică-miu, marele matematician care nu era în stare să bată un cui, „așa te călești“, și m-a cuprins furia. Ne uitam la patul liber și sunt sigură că toate gândeam același lucru. Ce bine-ar fi să rămână neocupat. O săptămână mai târziu am aflat că fata care trebuia să stea cu noi își vânduse locul și așa ne-am ales cu a patra colegă de cameră, o tipă în an terminal la Cibernetică, care, de cum se instalase, lipise pe perete un poster în mărime naturală cu Enrique Iglesias.
Eu și Magda eram singurele care au întârziat la primul seminar din anul întâi. Profesorul ne-a dat afară, după ce ținuse un discurs în fața întregii grupe despre diferența dintre oamenii de succes și restul. Diferența consta în capacitatea de a fi punctual. După umilința asta, Magda se și vedea cu restanță la Microeconomie, urma să repete anul, mai rău, să dea din nou Admiterea. Mai degrabă murea decât să se întoarcă la Galați cu coada-ntre picioare. Și eu eram speriată, dar, auzind scenariile ei pesimiste, prinsesem curaj. Panica altora mi-a dat întotdeauna speranță. Am făcut cunoștință pe trotuarul din fața facultății. Coloanele de pe fațada clădirii Ion N. Angelescu se înălțau deasupra capetelor noastre, sub cupola argintie, ca un coif de patriarh. „Hai să bem o cafea“, i-am propus și ne-am oprit la prima terasă de pe Căderea Bastiliei.
— Știi de faza cu bila, nu? am întrebat, mai mult ca să schimb subiectul, după ce ne-am așezat la o masă la soare și am comandat câte un cappuccino.
— Mda. Cu mine e în siguranță, a răspuns serioasă, privind peste umărul meu.
— Și cu mine, am mințit.
— Știi că se presupune că undeva pe strada asta erau plopii fără soț?
— Pe Căderea Bastiliei?
— Pe vremea aia se chema strada Cometei. Cică aici ar fi locuit Cleopatra Lecca, muza lui Eminescu. O cunoscuse la o serată la Titu Maiorescu și se-ndrăgostise de ea, numai că tipa îi cam dădea cu flit. Eminescu făcuse o obsesie, venea serile pe-aici și pândea casa.
Imaginea poetului național pe trotuarul pustiu privind insistent fereastra luminată a unei case m-a ajutat să uit, pe moment, de necazurile mele. Cred că și pe Magda la fel, căci nici ea nu mai pomenise de exmatriculare. Lua înghițituri mici din cappuccino, având grijă să nu strice inima de lapte, și părea că ceva din spiritul lui Eminescu se regăsea în liniștea așternută la masa noastră. Așa îmi amintesc ziua în care ne-am împrietenit, deși Magda și-o amintește drept ziua în care ASE-ul ne-a scuipat pe amândouă pe trotuar, dar presupun că asta e diferența dintre noi. Eram studente la Relații Economice Internaționale. Amândouă aleseserăm specializarea atrase de mirajul lui „Internaționale“ și amândouă aveam să fim dezamăgite descoperind că singurul aspect internațional al facultății fuseseră colegii noștri de grupă din Azerbaidjan.
Normal că ne uitam după băieți. Eu adoram băieții înalți. Cei care săreau în ochi de la o poștă, ăia pe care era imposibil să-i ratezi în mulțime, bărbați catedrale. Sub 1,90 nu discutam. Refuzam politicos orice tentativă, descurajam orice flirt, câtă vreme nu venea din partea unui băiat care să-mi inspire Domul din Milano. Magda se dădea-n vânt după cei cu părul lung. În liceu avusese o relație cu un pletos care intrase la Arhitectură și de la care aflase povestea cu strada Cometei. La scurt timp după ce veniseră în București, el se tunsese scurt, iar ea se despărțise de el, convinsă că avea să găsească ceva mai bun. Relația aia o ținea pe loc, cel puțin așa susținea, dar când spunea asta avea privirea surprinsă atunci, în prima zi, pe treptele facultății, privirea cuiva care nu pricepea ce-l lovise.
Mie îmi plăcea un băiat din anul doi la REI, care-mi trimitea semnale amestecate. L-am cunoscut la un majorat în Ploiești, imediat după Admitere. Era cu un cap mai înalt decât ceilalți și avea o ușoară stângăcie în felul cum se apleca să-ți vorbească, lucru care îl făcea și mai sexy. Toată lumea de la petrecere părea să-i caute atenția, mă-ntrebasem mereu dacă băieții înalți erau populari tocmai pentru că erau înalți sau poate faptul că trebuia să privești în sus ca să le vorbești le atribuia, în mentalul colectiv, o aură de zei. Am stat de vorbă toată noaptea, iar când a aflat că intrasem și eu tot la Relații, am făcut schimb de numere de telefon, în caz că aveam nevoie de ceva, o informație, un pont, orice. Îmi povestise despre viața de cămin (stătea în Tei, eu încă nu știam unde aveam să primesc repartiție), despre cluburile din Regie, profii de la facultate, despre cât de mult îl schimbase venirea în București – „o să vezi, e altă planetă. Ne vedem acolo, OK?“, au fost cuvintele lui Leo la plecare, urmate de un zâmbet cu gropițe și mâna lui preț de o clipă pe spatele meu, un gest ce semăna cu o promisiune, un fel de „ești cu mine, o să fie bine“. De când începuseră cursurile, ne tot întâlneam întâmplător pe culoarele facultății, la avizier sau la intrarea în amfiteatrul unde eu aveam cursul de Statistică, imediat după cursul lui de Tranzacții. De fiecare dată mă striga și mă trăgea deoparte, stăteam minute-n șir de vorbă, surprindeam priviri geloase ale colegelor lui de serie, ne despărțeam stabilind că o să mă sune să ieșim, dar nu m-a sunat niciodată.
— Are pe alta, fusese verdictul Magdei.
— N-are, m-am interesat.
— Atunci vrea să-și păstreze opțiunile deschise.
— Ce opțiuni? N-am ieșit nici măcar o dată. Nu sunt nici măcar o opțiune.
Magda a ridicat din umeri.
— Atunci e pur și simplu tâmpit. Dă-l în mă-sa.
„Dă-l în mă-sa“ era semnalul ei că tranșase subiectul. Nu mai era nimic de zis. Aș fi avut chef să mai despic firul în patru, dar am apreciat că nu pomenise nimic de varianta cea mai plauzibilă. Tipul nu mă plăcea în felul ăla. Instinctul îmi spunea că despre asta era vorba. Un instinct pe care mi-l cultivasem o viață și ale cărui semnale ajunsesem să le recunosc. Băieții pe care îi plăceam nu mă plăceau și viceversa.
CARTEA
„Iulia Gherasim ne oferă cel mai bun debut cu proză scurtă de la Simona Goșu încoace și, poate cel mai important, creează un realism feminin de familie dincolo de moda și temele predilecte ale momentului. Indiferent dacă evocă atmosfera de noutate și nesiguranță a anilor ’90, etosul corporatist, stilul de viață, provocările și anxietățile femeii din clasa de mijloc a acestor vremuri, o face cu o naturalețe, o inteligență și un umor remarcabile, cu o atenție la detalii, o artă a dialogului și a frazării care mă fac s-o numesc deja revelația anului.“ (Marius Chivu)
„Iulia Gherasim pare făcută pentru proza scurtă. Personajele ei evoluează rapid, luminate doar pe jumătate, în scene care sunt de fapt mici puneri în abis ale unor drame intuite. Femei, bărbați, copii, pești, anemone, toate se amestecă în acest dans macabru, în care fiecare dintre ei pare a păși pe marginea prăpastiei. Povestirile ei se hrănesc dintr-o viziune ironică și amară asupra lumii contemporane, asupra relațiilor și a familiei moderne, fără însă a lăsa în urma lecturii senzația claustrofobică a unei situații fără ieșire. Finalurile lor sunt deschise, mici doze de optimism nesperat care trădează, cred, o încredere în oameni bine disimulată.“ (Bogdan-Alexandru Stănescu)