Cititoare de profesie fiind, îmi place să fiu la curent cu noile trenduri și apariții din literatură. Prin urmare, mare mi-a fost bucuria să aflu despre noua colecție Polirom „Biografii romanțate“. Între noi fie vorba, nu sunt genul care să mă interesez asiduu despre viețile marilor personalități. Informațiile factuale sunt demne de atenție până la un punct, dar nu poți susține o discuție prelungă despre cineva fără să nu pari nițel căzut în partea obsesivă a ființei.
Și să fim sinceri, în biografii întotdeauna interesul a fost mai mult pentru operă (fie ea literară, muzicală sau de orice altă natură), iar nu pentru persoană. Așadar, când am aflat speța acestei colecții, că de fapt este vorba despre literatură, că în ea găsim povești țesute de autori contemporani despre viețile unor nume autohtone sonore, și nu biografie seacă și critică literară, am zis: „așa da“.
Despre ce vorbim
Mă simt nevoită să ofer puțin context factual, să știm despre ce vorbim. Momentan, în această colecție au apărut patru biografii: Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare (Moni Stănilă), Enescu. Caiete de repetiții (Dan Coman), Caragiale. Scrisoarea pierdută (Bogdan-Alexandru Stănescu), Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos (Simona Antonescu) despre viețile a patru creatori români de prim rang, care au nevoie de o poveste dincolo de operele ce i-au consacrat. Zic că „au nevoie“ fiindcă știm cu toții cu ce s-au ocupat și ce au lăsat în urmă, dar pare potrivit și necesar ca aceștia să fie făcuți personaje în propriile povești de viață.
Tot așteptând apariția cărților am aflat însă că nu toată lumea îmi împărtășește nerăbdarea și bucuria, ba dimpotrivă, unele voci chiar au ajuns să condamne această inițiativă și abordarea ei. În ce sens? Am citit la un moment dat o opinie înverșunată care ridica problema cum să scrii despre viața lui Enescu și să nu fii muzicolog? E de neconceput așa ceva! Sau cum să încerci să imiți limbajul lui Caragiale? E o bufonerie! Acestea au fost momentele când mi-am dat seama că s-a pierdut total din vedere natura acestor scrieri. Le zice romanțate cu un motiv, iar transparența numelui nu cred că are nevoie de lămuriri ulterioare.
E foarte interesant să vezi reacția la nou, mai ales când este vorba despre valori naționale. Ideea de a îmbrăca informații seci în literatură pare pentru unii aproape un sacrilegiu, iar a însărcina pe cineva care nu este o autoritate recunoscută în domeniu cu o asemenea misiune pentru unii pare pur și simplu abominabil. Nu? Normal că nu!
Literatură nouă 100% homegrown
Reacții de acest fel apar foarte des în literatura SF și Fantasy, unde doar unele volume sunt considerate canon (de referință, autentice), iar tot ce e spinoff (povești ce se desprind din cadrul original) nu e considerat autentic, adesea valoarea producțiilor ulterioare nefiind luată în considerare de „fanii loiali“. Acesta se pare că e cazul și aici. Prin urmare, tot ce deviază de la abordarea standard de relatare a unei biografii sub forma unei cronologii punctuale, însoțită de o formă de exegeză, este privit de mulți cu maximă suspiciune și reticență.
După părerea mea (și sunt îndeajuns de încrezătoare că există și alții), o inițiativă ca „Biografiile romanțate“ este benefică pe mai multe planuri: se îmbogățește spectrul literaturii autohtone cu elemente noi, creând literatură nouă 100% homegrown (autori români scriind despre personalități române); se aduc în actualitate și în atenția cititorilor viețile unor oameni față de care probabil nu ar fi avut vreun interes deosebit (acum Caragiale e în prioritățile mele de lectură, apropo); cititorii au ocazia să savureze stilul personal al autorului care, îmbrăcând o viață în poveste, își lasă amprenta inconfundabilă asupra textului.
Un mic exercițiu
Dacă încă nu v-am convins să dați o șansă acestei colecții, vă invit la un mic exercițiu. Haideți să comparăm următoarele pasaje:
„născut la 1 februarie 1852, în satul Haimanale (care astăzi îi poartă numele), fiind primul născut al lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac Karaboas. Conform unor surse, familia sa ar fi fost de origine aromână. Tatăl său, Luca (1812-1870), și frații acestuia, Costache și Iorgu, s-au născut la Constantinopol“;
„m-am născut iarna, pe fine de ianuarie, anul una mie opt sute cincizeci și doi, dar nu cum spune Vlahuță, cu sentimentalismul lui adesea ieftin (îl iertăm, că-i băiat de aur), ca domnul nostru în iesle, ci cu toate condițiunile la care te-ai aștepta să le aibă soția contabilului mănăstirii de hacana“.
Nu-i așa că te invită la lectură al doilea pasaj? Să mai luăm o pereche.
„George Enescu s-a născut la 19 august 1881 în satul Liveni-Vârnav din județul Botoșani, în familia arendașului Costache Enescu și a soției lui, Maria, fiica preotului Cosmovici“
și să-l comparăm cu
„Moașa din Liveni, o femeie bătrână, înaltă și uscată, a primit vorbă în binecuvântata zi de 19 august 1881, vorbă de la Costache Enescu să se grăbească: soția lui simțea din plin durerile facerii, icnind cu dinții încleștați, întinsă pe lutul răcoros al vetrei – singurul loc în care, după cum visase ea de nenumărate ori, se cuvenea să nască. Un băiat, coană Mărioara!“.
Cred că este de prisos să analizăm diferențele radicale dintre cele două abordări. Cel mai important lucru este să avem mereu în vedere un fapt simplu ca lumina cerului, că în cadrul „Biografiilor romanțate“ vorbim totuși de literatură. Vorbim de un filon nou al literaturii, unul clasicizant prin definiție, care pune în legătură viața de ieri cu cea de astăzi, prin intermediul unor nume sonore ale culturii române. Mai precis, în cazul de față, s-a luat scheletul real al unei vieți, pe care s-au grefat, asemenea mușchilor și tendoanelor și fâșiilor de piele, elemente de poveste, ca în final să aducă la viață o entitate perfect funcțională, cu propria personalitate, cu sentimente, care are ceva să ne împărtășească, ceva de care nu am avut cunoștință până acum.