În ultimii doi ani, grație traducătorului Alexandru Matei (el însuși eseist, poet și critic literar) la Editura Polirom au apărut două volume cu articolele semnate de Michel Houellebecq din 1992 încoace: eseuri, cronici literare, interviuri, scrisori.
Forța eseului este aceeași ca acum câteva secole, nu s-a diminuat odată cu trecerea timpului. Eseul bine scris reține atenția lectorului și convinge la fel ca în timpul lui Ludovic al XIV-lea (un nume la întâmplare, înlocuiți-l cu oricare altul). Deloc întâmplător, Montaigne este și astăzi în clasamentele scriitorilor preferați, mulți francezi îl cultivă pe eseist pentru diversitatea ideilor, profunzimea argumentelor și abordarea inedită a unuia sau altuia dintre subiecte.
Eseul este forma literară care pune la grea încercare capacitatea unui scriitor de a fi concis, de a nu divaga prea mult de la subiect. Toată atenția trebuie să cadă pe idee și pe felul cum acesteia îi crește valoarea intrinsecă. Or, pentru ca acest lucru să se întâmple, scriitorul
trebuie să renunțe la exprimări alambicate sau figuri de stil elaborate. Într-un eseu persoana autorului trece în umbră, ideea este în prim-plan. De aceea nu orice scriitor de ficțiune poate scrie eseu, ci mai degrabă filosofii și teoreticienii, cei care nu se lasă seduși de propriul ego.
O unitate ideatică specifică
Michel Houellebecq va rămâne în istorie și ca un eseist de mare forță, publicistica lui (bogată) este, în fapt, o colecție prețioasă de eseuri. Să fim bine înțeleși, Houellebecq știe foarte bine care e diferența dintre un articol pentru un dicționar (dedicat rockului) și o cronică literară ce urmează să facă parte din cuprinsul unei reviste. Dar asta nu-l împiedică deloc să adopte ca ramă sau cadru ideatic structura de tip eseu. Îi place prea mult jocul ideilor ca să-l sacrifice de dragul unei persuasiuni lipsită de miză, așa că face ce face și crește valoarea unei idei prin felul cum o aduce în discuție, cum o pune în lumină.
De asemenea, articolele scrise de el de-a lungul anilor (deloc puține) au apărut în publicații dintre cele mai diverse. Dar acest lucru vine la pachet cu constrângerea oferită de spațiul avut la dispoziție. Aproape că mi-l imaginez pe Houellebecq cum se joacă cu limitele de spațiu (câte semne să aibă un articol) și cum transformă această constrângere într-un element intrinsec al creativității.
Toate acestea fiind spuse, rămân la ideea că articolele lui alcătuiesc volume de eseuri, cărți care nu sunt simple colecții de articole publicate în diverse reviste de-a lungul anilor. Ele devin volume care se caracterizează printr-o unitate ideatică specifică, dată fie de subiectele alese, fie de capacitatea și formele de argumentare pro sau contra la care apelează cu predilecție autorul.
Refugieri continue în lumea ideilor
Pentru cineva care n-a citit nici un roman scris de Houellebecq (despre poezia lui nici nu mai pomenesc). bănuiesc că e șocantă capacitatea scriitorului de a fi la curent cu tot ceea ce se întâmplă în Franța. Houellebecq este un scriitor care se hrănește cu realitatea (augmentată), dă valoare intrinsecă oricărui eveniment aparent lipsit de importanță, conexează fapte dintre cele mai diverse, nu se sperie de ideea de puzzle social, după cum nu-și refuză nici o clipă jocul cu distanțele.
Se apropie de un subiect până ajunge să îi cunoască și cel mai mic detaliu, pentru ca după aceea să ia distanță, astfel încât să obțină viziunea de ansamblu. Alternanța detaliului cu efectul de panoramare este derivată din formația intelectuală de tip filosofic, un scepticism alimentat continuu cu informații dintre cele mai diverse.
Lui Houellebecq îi plac oamenii, să nu ne lăsăm înșelați de refugierile lui continue în lumea ideilor. Plecarea din Franța pentru o vreme n-a venit decât în momentul în care concilierea nu se mai putea produce. Așa se explică critica vehementă a oamenilor politici ai vremii, dintre care câteva nume apar în mod constant în articolele sale.
O ironie mușcătoare
Indiferența nu-l caracterizează, în exilul autoimpus nu s-a detașat de Franța, nu a încercat să uite ce-a trăit acolo și nu a refuzat nici o informație cu privire la țara și poporul lui. Nu vede întoarcerea acasă ca fiind resemnare sau, mai rău, ca pe o înfrângere, ci ca pe o reluare a luptei cu bigotismul, ignoranța și intoleranța.
Săptămâna trecută s-a aflat numele câștigătorului Premiului Nobel pentru Literatură. Anul acesta este vorba despre o scriitoare octogenară, Annie Ernaux, din Franța la rândul său. Houellebecq n-a fost nici el ocolit de succes, a fost recompensat și cu premiul Goncourt, dar și cu Legiunea de Onoare.
Și în Intervenții 2. Urme, dar și în Un pic mai rău găsim lămuriri cu privire la atitudinea lui față de premiile literare. Nu le refuză, dar nici nu intră în depresie pentru că n-a intrat pe lista scurtă a nominalizărilor. În schimb, atacă ori de câte ori are prilejul succesul comercial, vremelnic al unora sau altora dintre confrați. Cu o ironie mușcătoare, atinge puncte sensibile, nu ocolește subiectele importante de pe agenda zilei, nu desconsideră preocupările de moment ale unora sau altora dintre ideologii stângii sau dreptei.
Se traduce considerabil mai puțină literatură franceză
Citind cele două volume și corelând lectura acestora cu reacțiile stârnite de numele lui Annie Ernaux, am văzut că, în fond, românii știu extrem de puțin despre francezii conduși de Macron. Dacă ne uităm în paginile revistelor literare, dar și pe rețelele sociale, observăm ignoranța care planează peste tot ceea ce înseamnă Franța la ora actuală.
Preocupați mai degrabă de ținutele lui Brigitte Macron sau de pantofii sport în care au defilat cei doi Macron la înmormântarea reginei Marii Britanii, românii ignoră aproape tot ce poate fi luat în seamă ca semn al vieții culturale franceze. Etichetați dintr-o inerție greu de acceptat ca stângiști, francezii nu mai stârnesc interesul societății românești decât dacă se revoltă împotriva măsurilor impuse de UE sau protestează împotriva lui Putin.
Se traduce considerabil mai puțină literatură franceză (sau din spațiul francofon) în raport cu literatura engleză, Annie Ernaux, de exemplu, în momentul în care i s-a acordat Nobelul nu avea decât un singur volum tradus în limba română (și acela la o editură obscură). Houellebecq e mai vizibil, Editura Polirom și Humanitas Fiction sunt cele două mari edituri la care îi apar constant în ultimii ani volumele. Daniel Nicolescu și Alexandru Matei s-au specializat în traducerea scrierilor acestuia, putem vorbim de o comunitate a cititorilor francezului.
Apetență a românilor pentru ce este validat oficial
„Ar trebui să-i mai cităm pe Ballard, Disch, Kornbluth, Spinrad, Sturgeon, Vonnegut și mulți alții care, uneori într-un singur roman, ba chiar doar o povestire, au oferit mai mult literaturii decât toți autorii noului roman și majoritatea zdrobitoare a scriitorilor de romane polițiste. Pe plan tehnic și științific, secolul XX poate fi plasat la același nivel cu secolul al XIX-lea. Pe planul literaturii și al gândirii, însă, prăbușirea e aproape incredibilă, mai ales după 1945, iar bilanțul, consternant: când îți aduci amine de ignoranța științifică a unor Sartre și Beauvoir, despre care se presupune că se înscriu în câmpul filosofiei, când te gândești la faptul aproape incredibil că Malraux a putut fi considerat – fie și doar pentru o scurtă perioadă – un «mare scriitor», se vede gradul de abrutizare la care ne-a adus noțiunea de angajare politică și te miri când vezi că un intelectual mai poate fi luat azi în serios: te miri, de pildă, că un Bourdieu sau un Baudrillard găsesc încă ziare dispuse să le publice neghiobiile. De fapt, cred că nu e deloc exagerat să spui că, pe plan intelectual, n-ar rămâne nimic din a doua jumătate a secolului XX dacă n-ar exista literatura SF. E un lucru de care va trebui să ținem cont în ziua în care vom dori să scriem istoria literară a acestui secol, în care vom accepta să aruncă asupra lui o privire retrospectivă, să admitem că am ieșit din el, în sfârșit. Scriu aceste rânduri în decembrie 2001; cred că momentul tocmai a sosit“, scria Houellebecq în Ieșirea din secolul XX.
Atenția de care beneficiază cărțile lui Houellebecq în România derivă dintr-o apetență a românilor pentru ceea ce este validat oficial (probabil că și Ernaux va deveni mult mai cunoscută după ce îi vor apărea și cele două volume aflate în curs de apariție).
Nu se ferește de polemică
Dar Houellebecq mai are ceva care îl face plăcut unui număr foarte mare de cititori: nu se ferește de polemică. Cultivă prieteniile, le recunoaște public pentru o polemică de calitate ai nevoie de prieteni pe măsură. Sunt câteva nume des pomenite în articolele semnate de-a lungul anilor. Unul dintre ele este Frédéric Beigbeder, cel pentru care a cedat un loc important într-un juriu de premii literare (să nu uităm că Franța are, la ora actuală, cel puțin șase mari premii literare, semn că piața editorială franceză este foarte mare, dar și foarte puternică, iar cititorii au de unde alege și, mai ales, au ce compara).
Din aceeași perspectivă, sunt foarte interesante atitudinile lui deloc conservatoare față de clasicii literaturii – a se vedea articolul dedicat editurii –, dar și ironia cu care tratează succesul lui Sartre, Beauvoir sau al altor filosofi francezi care au marcat secolul XX cu ideile și aparițiile lor editoriale.
„O altă cifră a căpătat o importanță deosebită în aceste săptămâni, aceea a vârstei bolnavilor. Până la ce vârstă ar trebui reanimați și îngrijiți? Șaptezeci, șaptezeci și cinci, optzeci de ani? Asta depinde, se pare, de regiunea lumii în care locuiești; dar niciodată nu s-a mai spus cu o nerușinare atât de senină că viața nu are aceeași valoare pentru toată lumea; că începând de la o vârstă încolo (șaptezeci, șaptezeci și cinci, optzeci de ani?) e ca și cum ai fi deja mort.
Toate aceste tendințe, după cum spuneam, existau deja înainte de coronavirus; acum doar au devenit mai evidente, atâta tot. Nu ne vom trezi, după izolare, într-o lume nouă; va fi la fel, doar că un pic mai rău“, scrie autorul francez în Un pic mai rău. Răspuns unor prieteni.
Un profesionist al literelor
Săptămâna trecută a fost prielnică pentru literatură: concomitent cu dezvăluirea numelui laureate Nobelului pentru Literatură, Anihilare, cel mai recent roman al lui Michel Houllebecq, a apărut în limba română. În iulie, anul curent, a apărut Un pic mai rău, la Editura Polirom. Vorbim despre un scriitor care cu siguranță ar face săli pline dacă ar veni în România – și nu mă refer la aulele facultăților.
Scriitorii români au ce învăța de la Michel Houellebecq: un profesionist al literelor, care trăiește din scris și care nu face compromisuri de dragul banilor. Este foarte adevărat, revenind la ce spuneam mai sus, piața editorială franceză nu se poate compara nicidecum cu cea românească. Cu toate acestea sunt convinsă că puțin mai multă vizibilitate în spațiul public a scriitorilor autohtoni și o concentrare pe dezbaterile de idei ar face minuni în ceea ce privește dialogul autorilor români cu cititorii lor.
Houellbecq scrie mult, dar nu e nici pe departe grafoman. Își selectează aparițiile editoriale, nu scrie superficial, nici măcar când e vorba de laudatio, interviurile sunt pline de nerv și consistente în idei. E conștient că vizibilitatea aceasta în spațiul publicistic îl ajută să-și vândă cărțile, recunoaște consternat că proza îi este mai bine receptată decât poezia, dar tot el spune și că francezii citesc prea puțină poezie.
Își alimentează luciditatea cu prezența continuă în spațiul public
Nu se gândește la strategii de marketing, dar face diferența între departamentul de promovare dintr-o editură și librarii de a căror pregătire depinde de multe ori soarta unei cărți. Își alimentează luciditatea cu o prezență continuă în spațiul public, dar nu face abuz de imagine.
Am trecut în revistă doar câteva din ceea ce am numit generic „lecțiile lui Houellebecq“. Mă gândesc că, dacă n-ar fi ajuns să trăiască din scris, ar fi putut să fie un profesor strălucit. Probabil că m-ar contrazice chiar el, dar cum să n-o facă, din moment ce nevoia de a polemiza transgresează diferitele etape din viața lui personală?
Sedusă iremediabil de luciditatea lui unică, mă gândesc că Michel Houellebecq își are deja locul asigurat în posteritate. Pe el l-ar mulțumi să știe că a contribuit la păstrarea bunului-simț atât de necesar supraviețuirii speciei. Fani sau nu ai volumelor scrise de el, cititorii din lumea mare îi vor fi veșnic recunoscători pentru felul cum a pus de fiecare dată degetul pe răni adânci, fără ca acest gest să fie urmat de sângerări abundente.